duminică, 28 februarie 2010

Liberté, égalité, fraternité! (I)

Cu libertatea m-am lămurit, nu mi-o pot permite.
Să vedem cum e cu egalitatea.

Trăim vremuri în care egalitatea e proclamată de la orice tribună, în orice domeniu, în orice context. Oamenii sunt egali între ei indiferent de naţie, religie, vârstă, însuşiri fizice, convingeri politice, sex, etc.

În teorie, român = rus = american = rrom = japonez = congolez. Dar, aşa cum observa Căprescu aici, în practică, egalitatea nu mai arată ca două linii drepte, paralele. Practica e complicată, strâmbă, contorsionată. În viaţa reală egalitatea arată ca o coadă de porc. Şi miroase la fel.

Ca român, dacă ţi-ai făcut paşaport şi vrei să nu se umple de praf sau pânze de păianjen în pod, trebuie să-ţi alegi cu mare grijă punctul de trecere al frontierei şi să-ţi calculezi bine paşii depărtare de satul natal.
Dacă eşti un cetăţean echilibrat, nici prea mândru nici excesiv de modest, poţi părăsi ţărişoara pe la punctul vamal Orşova sau Porţile de Fier şi să te plimbi cale de o zi. Suntem oarecum egali cu sârbii.
Dacă eşti vanitos şi vrei să te spargi în figuri, trebuie s-o apuci spre nord-est, către ucraineni şi fraţii noştri istorici, moldoveni. (Mulţi nu mai cred nici în egalitatea asta fraternă cu moldovenii pentru că odată deveniti fraţi de cruce, cu pecete de sânge, cu-n cetăţean de peste Prut, s-au trezit că a doua zi dimineaţa şi-au salutat nevasta cu доброе утро în loc de obişnuitul 'neaţa, mormăit). Îţi poţi lua cu tine şi-un coltuc de pâine cu o bucată de slană şi te poţi îndepărta cale de două-trei zile.
Dacă eşti un om tolerant, umil, care laşi traista deschisă ca să-ţi fure din ea cine şi ce vrea, poţi să te îndrepţi spre vest, ieşind pe la Nădlac, Curtici ori Borş. Dar cu cât înaintezi în inima vestului, tre' să-ţi cocoşezi tot mai tare spinarea şi să-ţi ştergi tot mai des scuipaţii de pe obraz, pentru că în unele zone ale europei diferenţa dintre român si rrom nu se cunoaşte, iar reputaţia conaţionalilor noştri ţi-a luat-o cu mult înainte.

Nici egalitatea religioasă nu e tocmai egală pe la noi. Cine nu crede, să-şi ia Coranul sub braţ şi să purceadă în vreun sat din nord-estul ţarii, să se oprească vis a vis de biserica majoritară locală şi să înceapă să propovăduiască despre minunile profetului Mahomed. Garantat va pleca mai puţin egal cu el însuşi fie şi numai constatând că, în urma sprintului spre halta din sat, suma: galoşi + căciulă + traistă nu mai dă 4, ca la venire.

Egalitatea oamenilor în funcţie de vârstă e, şi ea, inegală. Încercaţi să trimiteţi mama, îmbrăcată în deux-pieces Chanel, la un interviu pentru postul de secretara la o multinaţională, job pentru care are competenţe certe, fiind vorbitoare de germană (bunică nemţoaică), maghiară (mamă unguroaică) spaniolă (telenovele din 1990 încoace) şi pe urmă trimiteţi-o pe fiica ei, cu bluză Simona Sensual şi blugi turceşti cu buricul şi tatuajul pubian la vedere, vorbind doar româna de Ferentari. Ghici cine va obţine jobul de secretară?
Sau, puneţi tatăl, şofer profesionist de 30 de ani, la volanul unui taxi, iar la 30 de metri în spate, la volanul aceluiaşi model de maşină, pe fiul lui, cu permis de 30 de ore, cu ochelari de soare la umbră, cu părul sculat pe creştet ca un cocoş de munte şi vedeţi care are şanse mai mari la o cursă. Pe urmă mai vorbim despre egalitate.

Şi discriminarea datorată unui handicap fizic este blamabilă şi penalizabilă, teoretic. Practic, dacă ai fie şi cicatrice pe faţă de la acneea juvenilă, ori dacă ai un picior cu 2 centimetri mai scurt pentru că emoţia interviului te-a năucit şi-ai încălţat un pantof cu toc de 4 şi unul cu toc de 6, n-ai nici o şansă să devii agent PR decât, eventual, la vreo firmă de ambalat ouă de prepeliţă la Blegeştii de Vale, dacă-ai cotcodăcit frumos la interviu.

Despre egalitatea dintre sexe vorbim maine, pe îndelete.

vineri, 26 februarie 2010

Măşti

M-am iţit în blogosferă de niciunde, neavând, în fapt, nimic de spus, nimic de dovedit şi mă fâţâi preţioasă printre subiecte care nu interesează şi nu luminează pe nimeni.

N-am avut curajul să-i spun în faţă unui cunoscut că nu dau doi bani pe opinia lui aşa că am scris pe blog într-o zi de marţi, când am dedus, conform statisticii oferite de Sitemeter, că zăboveşte el cel mai mult citindu-mă, un "eseu savant" despre părerile care nu contează.
(Dacă a fost deştept un minut, omul mi-a pus oglinda între ochi şi replica mi s-a lipit de sprâncene ca timbrul de scrisoare. Iar dacă citeşte ce scriu acum, se loveşte dezamăgit cu palma peste frunte regretând că nu i-a trecut prin cap să facă întocmai! He he he!)

Mâine dimineată îmi voi bea cafeaua muşcând din ciocolata amăruie a părerii de rău, dar azi fac mărturisiri. Nimeni nu e mai antrenat ca mine când vine vorba de încercarea de recuperare a cuvintelor scăpate din colivie. Cum am mai spus, mereu am fost sfătuită să vorbesc mai puţin şi mereu am eşuat în orice tentativă. Guşa mea e pur şi simplu prea strâmtă, trebuie să slobod cuvintele ca să nu mă balonez. Replicile la minut sunt cele mai indigeste, dacă mi le reprim. Ştiu că urmează să regret c-am căscat pliscul dar mai ştiu că dacă n-o fac, verbele înghiţite forţat îmi dau aciditate şi reflux gastric. Şi cum spaima mea primordială e să nu fac esofag Barett , îmi consider aproape justificat şi iertat obiceiul.

Am făcut de-a lungul timpului o sumedenie de măgării, pentru care mi-am recitat în oglindă zile întregi perdafuri usturătoare şi-am vărsat fluvii de lacrimi. Ştiu aşadar din experienţă că cel mai îngrozitor lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă e să comiţi fapte pe care să nu ţi le mai poţi ierta niciodată. Nu te încălzeşte cu nimic iertarea dată de lege, de cel păgubit de greşeala ta, de Dumnezeu însuşi. Vina pe care nu ţi-o poţi tu ierta ţi se târăşte spasmodic printre măruntaie, îţi sparge cu zgomot, ca o falcă de leu, oasele, unul câte unul.
Dar dacă a îndrăznit cineva să mă arate cu degetul negru sub unghie de la târâtul prin ţărână şi-a ridicat sabia să facă lumii dreptate, mi-am schimbat instantaneu dispoziţia smiorcăită cu una războinică. Mi-am şters mucii cu dosul palmei, am scos sabia şi-am lovit. Nu recunosc decât lui Dumnezeu dreptul să-mi aplice sentinţe.

Nu sunt, aşadar, ceea ce par a fi şi-mi lipseşte curajul să ies în lume fără mască pe faţă. Azi port pălărie, rochie asortată şi-am băut un pahar de absint înainte să ies la plimbare printre bloguri. Ciudat, nu recunosc pe nimeni. Toţi poartă măşti ca şi mine. Ne salutăm, glumim, ne admirăm reciproc, ne invităm unii pe la alţii, scriem.
Poveşti adevărate dintr-o lume imaginară. E bine. Miroase a primăvară.






joi, 25 februarie 2010

Liberul arbitru (II)

Îmi iau libertatea să pedalez în continuare pe tema liberului arbitru ca stare de fapt, nu doar ca posibilitate teoretică.

Dintre toate libertăţile, cea de care ne bucurăm toţi este libertatea de a gândi. Nimeni nu-ţi poate îngrădi acest drept. Poţi da gândurilor proprii orice conţinut.
Dar dacă ţii la subţirimea obrazul tău şi cunoşti zicala "spune-mi ce gândeşti ca să-ţi spun cine eşti" uzezi de liberul arbitru şi-ţi îngrădeşti cu bună ştiinţă acest drept, pentru că pe lângă o sumedenie de alte lucruri care ne formează ca oameni, gândurile şi zăbovirea conştientă asupra lor ne formează şi ele în măsură semnificativă.
Mă încearcă bănuiala că Isaac Newton ca să ajungă să formuleze legea gravitaţiei universale nu se trezea dimineaţa şi se tolănea în fotoliu cu cafeaua în mână lăsând să-i zburde cât e ziua de lungă prin minte gânduri şi imagini cu sânii dolofani şi fesele ferme ale menajerei. Nu contest însă că geniul său presupunea şi astfel de aplecări ludice.
Ca să-ţi răcoreşti vreo frustrare şi pe urmă, revigorat, să te apuci de treabă, îţi poţi permite, bun înţeles, să zăboveşti, cât îţi bei ceaiul, imaginându-ţi cum şefa ta cea nouă pătrunsă de propria-i demnitate se împiedică de cablul de la laptopul tău lăsat strategic pe traiectoria pe care orbitează ea cu soarele luminându-i întunericul din nări. Şi cum, în căderea imaginată de tine în slow motion, îşi varsă cafeaua neagră pe costumul cel alb cumpărat de la Milano, iar tu, sărind s-o ajuţi îi torni în freza apretată şi ceaiul de mentă pe care-l serveai ca să combaţi crampele abdominale produse de ascensiunea ei nemeritată în ierarhia firmei. Câtă vreme taci chitic şi nu răspunzi când te intreabă colegul de birou ce gânduri îţi infloresc zâmbetul de pe buze la ora aceea matinală, totul e ok.
Dar dacă vrei să uzezi de libertatea de exprimare fix în momentul acela trebuie să ai şi curajul să înfrunţi eventualele urmări.

Libertatea cuvântului are frontiere fixe. Etice, politice, diplomatice, etc. Ai, deci, libertate de exprimare dar trebuie să ai şi temeinice cunoştinţe de geografie ca să poţi localiza exact pe hartă graniţele ei.
Nimeni nu se ia de tine dacă umfli ca un balon factura de telefon bârfindu-ţi vecinele, şeful, primarul, cizmarul. Dar dacă vorbeşti de trei ori într-o lună la telefon despre Bush, Bin Laden şi Băsescu (alăturarea se datorează strict literei "B" din debutul numelor) şi pomeneşti ceva despre avioane, TNT şi Afganistan, libertatea ta durează căt să ajungă duba SRI la adresa ta din buletin.

Liberul arbitru presupune şi libertatea de a face ce vrei, însă această libertatea e aproape utopică. Ea nu e accesibilă decât parţial, temporar şi selectiv.
Ca să poţi face, totuşi, ce vrei, ar trebui să procedezi mai întâi la o aliniere morală la ideal. Să nu doreşti instinctiv decât binele, frumosul, armonia. Să ai în vedere ansamblul, adică pe toţi semenii tăi plus mediul înconjurător şi efectele acţiunilor tale asupra lor.

În concluzie, aş spune că eşti liber doar dacă eşti sfânt.

marți, 23 februarie 2010

Liberul arbitru (I)

Nimeni nu te întreabă dacă vrei să te naşti, dacă-ţi plac părinţii în ograda cărora va ateriza barza cu tine în cioc, dacă vrei ochi albaştri sau negri, dacă vrei părul creţ, dacă-ţi place mamelonul matern ori gustul de lapte care izvorăşte din el. Ţi se îndeasă pe gât toate, fără sa fii consultat, fără să poţi protesta, fără să ai alternative. Ignoranţa e salvatoare în acest caz. Habar n-ai cine eşti, unde te afli, ce rost ai, ce-o să se întâmple cu tine. N-ai grija zilei de mâine, nu te încovoaie gândurile. Te mai îndoaie câte-o colică abdominală dar înveţi repede că urletele tale mobilizează trupa de alinători şi durerea dispare. Ca exerciţiu de imaginaţie, puteţi citi Copilul divin - Pascal Bruckner şi vedeţi ce s-ar putea întâmpla dacă în faza aceasta am avea dreptul să decidem.

Pe măsură ce creşti şi începi să desluşeşti câte ceva din lumea înconjurătoare, lucrurile se complică. Zbieri, dar e posibil să nu mai fii băgat în seamă, vrei să te joci cu focul dar nu ţi se dă voie, vrei în braţe dar eşti lăsat să mergi pe jos. Şi nu pricepi de ce acelaşi comportament trezeşte acum alte reacţii în cei din jur. Eşti nemulţumit, dar nu-ţi poţi contextualiza frustrarea. O iei ca atare şi de îndată ce stimulul a dispărut ai uitat de nefericire.

În faza următoare, când deja pricepi câte ceva din mecanismele lucrurilor şi te poţi raporta la lume conştient de propria-ţi fiinţă, frustrările capătă înţelesuri şi reacţii noi. Nu te mai dai cu fundul de pământ, nu mai urli decât în cazuri excepţionale, dar dibuieşti deja noţinile de nedreptăţire, încorsetare, îngrădire. Şi-ţi canalizezi toată energia în speranţa şi râvna de-a te face tu mare şi-a decide singur ce şi cum.

Etapa critică vine când peste noapte te trezeşti major, cu drepturi de adult, dar fără nici un mijloc de-aţi exprima libertatea pentru că de fapt eşti dependent de casa, masa, banii şi aprobarea părinţilor ca şi până atunci. Statutul şi libertatea ţi s-au schimbat doar teoretic, practic eşti la fel de liber şi de fioros ca leul de la gradina zoologică.

Dacă eşti fată, te aşezi cu bărbia în palme la fereastră şi scrutezi zarea în care o să apară Făt Frumos pe cal alb şi-ţi va oferi grumazul vânjos să te atârni de el şi să zburzi apoi în libertate, cu buricul la vedere, cu inel în nas şi tatuaj în zona sacrală.
Dar dacă stai tu aşa visătoare şi vezi că timpul trece şi el nu mai vine şi nu mai vine, trebuie să te desprinzi de fereastra şi să-ncepi să scrutezi puţin şi orizontul personal. Şi dacă uitându-te atentă în oglindă constaţi, doamne fereşte, că nu aduci deloc cu Ileana Cosânzeana nici din profil în semiumbră, e bai. Mare. Trebuie să te reorientezi, pentru că e posibil ca adresa ta să nu fi fost trecută în agenda lui Făt Frumos şi dacă rămâi pironită pe pervaz rişti să devii o fată foarte bătrână. Însă nu e totul pierdut. Îţi mai rămâne şansa carierei ca să-ţi împlineşti visul de libertate. Atăta doar că, dacă ai apucat pe drumul ăsta, nu mai e cale de întoarcere. Trebuie să faci minim două facultăţi, master şi doctorat, ceea ce te împinge vertiginos spre mijlocul vieţii şi-ţi rămâne foarte puţin timp pentru Harapi albi, Feţi Frmoşi şi alte basme. Ai de citit Infernul lui Dante, Critica raţiunii pure şi Metafizica moravurilor de Immanuel Kant plus ceva psihologie aplicată ca să te tratezi singură de depresii, angoase, fobii, dezvoltate pe parcursul instruirii tale profesionale.

Dacă eşti băiat e niţel mai simplu. Te orientezi spre o carieră pe care ţi-o clădeşti în paralel cu celelalte activităţi socio-culturale. Cum nu trebuie să-ţi epilezi bi-lunar axilele, lunar mustaţa, săptămânal sprâncenele şi nici nu te invadează celulita, ai timp să te bucuri şi de viaţă. Libertatea ţi-e îngrădită doar de portofelul slăbănog sau de greşeala de-a fi ridicat sprânceana spre fereastra de unde fătuca cea visătoare te-a zărit şi te-a-nhăţat. E posibil să nu-ţi mai recapeţi libertatea niciodată . Dar o s-o preţuieşti, cu siguranţă!

Etapa următoare îi găseşte pe toţi la fel, fie ca sunt singuri sau afiliaţi la familii, uniuni consensuale sau alte forme de organizare socială, înrobiţi de proiecte, deadline-uri, copii, rate, soacre, crize, surprize, analize....


Las lista deschisă pentru completari proprii.

duminică, 21 februarie 2010

Simţul civic

"Simţul civic e... ca atunci când Alin de la gradiniţă îţi dă un pumn în burtă".
Aşa mi-a răspuns micuţa Teo la întrebarea (cam insistentă, recunosc), ce crede ea că înseamnă "simţ civic".

Venirea mea pe lume i-a luat mamei mult pentru că ea, drăguţa, voia să-mi dea un bagaj cât mai bogat din tot ce aveau, ea cu tata, împreună. Din unele mi-a dat mai puţin, cum ar fi părul ondulat, albastrul ochilor (din care nu mi-a dat deloc, l-a ţinut tot pentru ea), femur si tibie am primit la ofertă, 2 în 1, nu prea lungi dar de calitate bună. Din altele însă am primit pe săturate: poftă de mâncare, poftă de viaţă şi tot felul de alte pofte mai mult sau mai puţin ortodoxe. Bonus mi-a mai pus în pachetul genetic şi simţurile: un pic din ăla bun, un pic de simţ al măsurii (deşi mi-ar fi prins bine să fi avut mai mult), mirosul (care e cel mai tare dintre toate simţurile mele, pot adulmeca urme de la distanţe surprinzătoare), văzul, care nefiind extraordinar a fost suplinit de pipăitul foarte sensibil, iar lipsa urechii muzicale a fost mereu compensată de simţul civic. M-am trezit cu atâta simţ civic că nu mai ştiam ce să fac cu el.

Mă amestecam oridecâteori vedeam o nedreptate. Aşa se face că în clasa a patra era cât pe ce să rămân fără o falangă, pentru că simţul meu civic de comandantă curajoasă de detaşament mi-a dat ghes să intervin în bătaia cu borcane dintre doi colegi. Borcanul spart mi-a fost smuls cu tot cu buricul degetului chiar de colegul în apărarea căruia sărisem. Era furios pe intervenţia mea care-l putea lăsa cu o reputaţie de neputincios. Mie s-a părut mai avantajos decât să-l lase colegul fără nas, dar se pare că viziunile noastre despre importanţa lucrurilor era diferită. Am rămas cu o cicatrice pe care o port cu mândrie, ca dovadă a vânjosului meu simţ civic .

Mai târziu, în tinereţe, m-am răţoit indignată la un cetăţean rrom care-şi lovea cu sălbăticie calul pentru că nu putea trage căruţa supraîncărcată. Am plătit cu un vopsit de maşină, pentru că mi-a scrijelit-o de jur împrej cu un cui şi mi-a umplut traista cu adjective la care până în ziua de azi nu le-am dibuit înţelesul.

În urmă cu vreun an am asistat la ceea ce părea a fi un banal incident între şoferi: depaşiri, frânări, urături, manifestări specifice traficului urban la ore de varf. Numai că la semafor, cetăţeanul ofensat a coborât, a deschis portiera contravenientului şi-a tăbărât pe el cu nişte upercuturi care puteau dărâma şi-un rinocer. Simţul meu civic m-a îmboldit să iau atitudine, bun înţeles. Şi cum gorila cocalară se îndrepta acum spre mine cu energie destulă cât să ma altoiască în numele egalităţii de drepturi cu victima ce încercasem s-o apăr, am scăpat cu fuga, profitând de faptul că semaforul meu s-a facut verde-salvator. M-am pierdut pe strazi laturalnice şi-am scăpat doar cu chiloţii transpiraţi.

Mărturisesc onest că data viitoare nu ştiu dacă simţul meu civic va mai scoate baioneta şi se va mai avânta în luptă dreaptă ca Peneş Curcanu', deci nu contaţi pe mine dacă intraţi în belea! Sunteţi pe cont propriu. Îmi voi vedea şi eu liniştită de treburi în vreme ce Teo se va uita un pic nedumerită cum Alin trage un pumn în burtă simţului civic...

Cerere şi ofertă

Aseară am aflat că una din cunostinţele mele şi-a tunat bustul. Implanturi de silicon va să zică. Şi că e atât de încântată de îmbunătăţire încât îşi arată pectoralii bulbucaţi oricui e dispus să-i admire.
Asta mi-a amintit de amuzantul anunţ pe care prietenul meu Adrian Suciu îl face din vreme în vreme: "Scriitor român, deştept, talentat şi plin de succese, schimb cu vilă central, cu piscină şi piţi siliconată. Aştept provincia."
De vreme ce anunţul se repetă periodic presupun că ofertele ce le-a primit până acum n-au fost destul de tentante încât să-l determine să renunţe la succes.
sengihnampakgigi

Că nu suntem perfecţi e bine ştiut. Că imperfecţiunile pot genera complexe e deasemenea ştiut. Că poftim la frumuseţe nu e niciun secret. Întrebarea e până unde lăsăm complexele să ne cotropească viaţa şi cât lăsăm la preţ când ne "vindem" pe piaţă.
Nu se mai amăgeşte nimeni azi cu Firele de tort ale lui Coşbuc:
"N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul! "
pentru că în zilele noastre totul se vinde, totul se cumpără, totul are un preţ. Trebuie doar să întâlneşti cererea cu oferta, acul cu cojocul, boul cu beleaua, sacul cu petecul.
Cine afirmă contrariul, minte cu neruşinare. Pentru copilul tău bolnav îţi vinzi rinichii, onoarea, inelul de logodnă, fotografiile din albumul de nuntă, vinzi tot.



Cumpăr două săptămâni primăvară timpurie + lalele Rococo "Parrot".
Vând o lună iarnă, originală, stare excepţională.


miercuri, 17 februarie 2010

Perspectiva de pasăre

Peste jalnicele orăcăieli de nefericire ce se înalţă din baltă, planează falnică pasărea. Pare că stăpâneşte peste tot habitatul, cu aşa detaşare îşi mişcă aripa preţioasă.
Priveşte în zare,
se scaldă în soare,
nici în pană n-o doare.
Rima vrea să demonstreze odată în plus că viaţa zburătoarei e poezie, în vreme ce viaţa celorlalţi e proză tristă: broasca se chinuie să înainteze sărind mai mult în sus decât în lungime, râma se contorsionează spasmodic sub piatra mişcată de seismele economice, struţul îşi ascunde zadarnic capu-n nisipul încins de crize.

Când aterizează pasărea cu penajul ei extra-lucios (glanda din coadă producătoare de seu e cel mai performant organ al ei), nu se uită pe unde calcă, pentru că cei cu perspectivă de broască au curăţat deja trotuarul cu burţile. Nu mai e praf, nu mai sunt bălţi. Păşeşte suveran, croncăne tare, dă din aripi şi-şi face loc prin mulţimea invidioasă.

Orăcăiala generală încetează de îndată ce păsăroiul începe să povestească ce bine-i merg afacerile, cât de mult a crescut productivitatea de când marmotele lui învelesc ciocolata în staniol, ce perspectivă vizionară a avut el când a prevăzut încălzirea globală şi-a produs pe stoc, şapte ani, evantaie din frunze presate în ierbare de şcolarii din Crăcănaţii-Copăceni. Ierbare pe care el le-a cumpărat en gros, pe câţiva lei, cu ajutorul primarului din sat şi-al directorului şcolii, care i-au fost colegi de şotron în pruncie. Evantaie pe care acum, după 7 ani, le-a cumpărat guvernul pe bani grei, ca măsură de combatere a caniculei prognozate de INMH pentru vara ce vine.

Au ciugulit şi intermediarii afacerii ceva mălai, dar grosul l-a depozitat păsăroiul în cuibul său opulent. Cei doi stau chirciţi la firul ierbii şi se uită cu jind la fostul lor coleg care n-a reuşit decât în clasa a opta să înveţe tabla înmulţirii cu trei, dar care avea încă de pe atunci o perspectivă clară despre ce vrea să devină în viaţă. O luase metodic, prin eliminare: doctor nu putea să se facă pentru că leşina dacă vedea sânge, profesor nu-i plăcea că nu suporta tabla înmulţirii, primar nu putea deveni că nu era popular printre consătenii cu memorie de elefant care ţineau minte cum le fura el găinile ouătoare din coteţe în încercarea de-a o dibui pe cea cu ouă de aur.

Aşa că s-a făcut patron şi-a întrat în politică. A trecut până acum prin paişpe partide, în funcţie de cum bătea vântul de miazănoapte al profitului . Firma sa îşi modifică lunar obiectul de activitate prin adăugare de coduri CAEN, pentru că având perspectivă de pasăre, el prevede biznisurile profitabile când acestea n-au intrat încă în orizontul vizual al târâtoarelor. Până se trezesc ele şi depun dosarele la Camera de Comerţ, el deja produce pungi ecologice pentru colectarea batistelor plânse de nefericiţii nemulţumiţi. A angajat chiar şi un ştergător profesionist de lacrimi care vine la domiciliu şi-ţi şterge de pe obraz lacrima rotundă şi caldă, contra modicei sume de 5 lei. 1 leu rămâne angajatului, 1 leu intră în contul patronului vizionar iar restul merg mai sus, către forurile locale care închid delicat geana peste afacerile exotice ale patronului cu perspectivă de pasăre.


Şi-a zburat fericit până când s-a prăbuşit.



Perspectiva de broască

Călătoresc cu liftul fără probleme, pot sta încuiată în cămară, la subsol, dacă vreau să nu mai am semnal la telefon şi apelanţii s-o cotească încolonaţi spre mesageria vocală, asta însemnând deci că nu sufăr de claustrofobie. Dar fac instantaneu tahicardie, mă sufoc şi transpir dacă trebuie să împart spaţiul meu vital cu un broscoi. Adică un cetăţean deprimat, al cărui orizont nu trece de bombeul cizmei, care şade pe burtă şi scurmă-n ţărână scrutându-şi viitorul.
Orice obstacol pare de netrecut. Iarna e de nesuportat pentru că zăpada-i intră pe sub guler şi-l udă până la ismene, ploile verii îi înnoroiază ochelarii şi viitorul i se îngustează periculos , canicula traversată la nivelul asfaltului îi topeşte ciocolata în mâini şi perspectiva aceasta de cacao îi provoacă depresii. Ca să nu mai pomenim de falangele-i deseori călcate-n picioare de cei care aleargă grăbiţi spre orizonturi mai largi.

Peste zi, e drept, orizontul i se crăcănează un pic şi broscoiului: mai vânează o muscă, mai pluteşte pe-o frunză, mai vrăjeşte vreo vecină de lac. Îl trezeşte din reverie barza, cu trebile ei, pe care-o pizmuieşte pentru aroganţa-i, pentru înalţimea de la care priveşte habitatul şi pentru perspectivele pe care le are când zboară, în vreme ce lui, nenorocosul, i-a fost menit să-şi trăiască drama la umbră, cu picioarele-n balta călduţă. Noaptea e cel mai trist. Îl apucă iremediabil frigul şi jalea. Orăcăie şi să se tânguie pentru lipsa lui de noroc.

Dacă nu eşti extenuat de muncă şi apleci niţel urechea în jos, auzi zilnic pe lângă tine plânsul cetaţenilor fără noroc în viaţă. S-au născut prea devreme ori prea târziu, într-o ţară nepotrivită, cu părinţi nepotriviţi care-au lucrat în schimburi la uzină şi n-au avut timp şi resurse să le croiască şi lor un viitor călduţ, în care viitor ei să-şi plimbe făptura îmbrăcată în trening alb şi tricou mulat pe burdihanul gelatinos prin Mall şi prin cluburi, cu vreo maimuţă urlătoare agăţată de antebraţ. Stau şi salivează în faţa televizorului holbându-se la viaţa vreunei progenituri de politician care fără efort dar cu o traistă de noroc, duc o viaţă împărătească.

Şi nu-şi găseşte de lucru. Asta e o altă dramă a broscoiului, că nu găseşte un loc de muncă pe măsura calificării lui. Adică într-un birouaş cu vedere la bulevard, cu weekend-ul liber pentru fripturi împănate cu manele la poala răcoroasă a pădurii, cu un şef de treabă, care să-i mărească leafa direct proporţional nu cu apetitul pentru muncă ci cu cel pentru bere.
Când a fost el ultima dată la Forţele de Muncă, a plecat cu nodul în gât cât portocala, are şi-acum sechele de la atâta suferinţă. Noroc că şi-a găsit consolarea acolo, pe loc, în faţa listelor lungi cu locuri de muncă, unde se chinuia din greu o duduie să se întindă după un job. Atât de sus era jobul că se ridicase pe vârfuri, se suise pe poşeta facută sul, întinsese unghia lungă la maxim şi tot nu reuşea să-l apuce. El, milos, a crezut că gogoloaiele care i se revărsau ei pe deasupra curelei de lac sunt rinichii inflamaţi de la alimentaţia lipsită de vitamine, iar sânii ţâşnind din decolteu a crezut că erau pe cale să evadeze înspăimântaţi de vreun acces de tuse tuberculoasă, a cărei etiologie este, cum bine se ştie, sărăcia.
Suflete pereche! Au decis să scruteze orizontul pieţei muncii împreună. Unde-s doi, puterea creşte!
Numai că de unde până atunci orizontul lui se întindea până la uşa bucătăriei în care mumă-sa pregătea de-ale gurii, acum s-a trezit cu şanţul interfesier al şomerei ţinându-i loc de orizont. Nici ea nu era obişnuită cu ortostatismul, perspectiva ei se întindea până la portofelul lui, nici un milimetru mai încolo.

Şi-au trăit fericiţi până ce foamea i-a despărţit.

luni, 15 februarie 2010

Părerea ta nu contează!

Am auzit de mii de ori sloganul "Părerea ta contează!". Uneori mi s-au înfoiat reflex penele , alte ori am dat din mână a lehamite, alte ori am rămas inertă, ca broasca în guşa pelicanului.

Ţara noastră geme de cetăţeni care au păreri despre orice, ale căror competenţe sunt mai vaste ca oceanul planetar. Începând de la fotbal unde domniile lor ar juca, dacă te-ai lua după siguranţa cu care comentează, mai bine ca legendarul Pelé, trecând prin politică unde, dacă le-ar fi luată în seamă viziunea, Românica noastră ar ţâşni spre progres ca o rachetă Tomahawk şi sfârşind cu poezia unde, se ştie, fiorul poetic se încolăceşte ca vrejul de fasole pe ADN-ul naţiei încă din faza de morulă. Toţi cred, cu tărie, că părerea lor contează!

Printre atâţia specialişti, părerea mea contează cât negrul de sub unghia neamului. Atât ca importanţă cât şi ca răspândire. M-am resemnat cu realitatea că opinia mea despre cultivarea pătrunjelului contează strict în aria geografică a propriei ogrăzi. Pentru că dacă scot capul pe uliţă, sfaturile vecinei sunt literă de lege, ea cultivă pătrunjel de 50 de ani. Eu doar de 5.

În acest context, asist de cateva zile la păţania unui amic împreună cu care moderăm un forum de plante. Omul s-a trezit acuzat de înşelătorie, de rea credinţă, de promisiuni încălcate, în urma unor trocuri cu plante de tip na laleaua - dă-mi panseaua!
Acuzaţiile sunt cel puţin subiective, pentru că nu poţi cântări clorofila din frunze când primeşti o plantă. Apreciezi buruiana comparând-o cu aşteptările tale, care nu sunt normative adoptate prin lege.
Nemulţumitul, în loc să pună mâna pe cazma şi s-o îndrepte ameninţător spre ţeasta "înşelătorului", face campanie subterană printre forumişti. O campanie ştiinţifică, nu aşa oricum: cu aprecieri după urechea lui muzicală, cu păreri proprii susţinute de aduceri aminte mirosind a naftalină şi cu dovada zdrobitoare că planta a sucombat la nici trei săptămâni de la primire. (Eu am reuşit să ucid plante în mult mai scurt timp, părerea mea ar putea conta, la o adică).

Am aşteptat oarecum neliniştită reacţia colegului meu şi am tot făcut presupuneri despre cum va acţiona. Va demasca făptaşul? Se va apăra cu argumente irefutabile? Va posta un comentariu ironic şi usturător la adresa celui implicat în execrabila campanie de denigrare? Ori, cavalereşte, îl va provoca la duel?
Nici o reacţie! Aşa că am sunat să-l întreb ce gânduri are, cu intenţia să-l ponderez, de voi putea, dacă şi-a plănuit o baie în sânge. Ce ai de gând să faci cu trădătorul, l-am întrebat? Răspunsul m-a uluit: Nimic. Părerea lui nu contează!

Aferim!

Am obiceiul ca atunci când cineva îmi pune în cârcă intenţii şi fapte care nu-mi aparţin şi-mi umple traista cu adjective, să iau de-acolo fix cât mi se cuvine. Tot ce întrece, îi las expeditorului. De mâine însă, lângă rest am să las şi dedicaţia:

"Părerea ta nu contează!
Cu drag, Arcadia"

duminică, 14 februarie 2010

Să nu vorbesti mult! (IV)

Tovarăşa educatoare era bună. Aş fi vrut să fie şi frumoasă, ca mama, dar bine că era măcar bună. Prima dată m-a-ntrebat cum mă cheamă. I-am spus, pentru că ştiam de la mama că dacă eşti învăţătoare sau educatoare ai catalog şi trebuie să ştii numele copiilor ca să scrii notele pe care le iau ei. Ultima notă în catalog e nota de la purtare şi trebuie să fii foarte cuminte ca să iei 10, să poţi lua coroniţă cu flori la serbare. Voiam să fiu foarte cuminte ca să vină mama la serbare şi să mă vadă cu coroniţă şi să primesc cărţi şi pe urmă să putem merge acasă.
După cum mă cheamă m-a întrebat unde stau. I-am zis că la mine acasă, aici la bunici stau doar mult. Pe urmă m-a-ntrebat dacă-mi place la bunici şi eu nu voiam să-i spun. M-am făcut că am treabă, dar ea m-a întrebat iar şi mi-a ridicat capul să se uite la ochii mei, cum făcea mama. Dar eu tot nu voiam să-i spun. Şi m-a tot întrebat lucruri dar eu n-am mai vorbit deloc. Pe urmă mi-a dat o foaie mare fără linii ca să desenez pe ea ce vreau eu. Era prea mare foaia şi eu am rupt-o în două, după ce-am frecat-o cu unghia ca să se rupă corect. Când eşti la şcoală trebuie să faci totul corect, nu ai voie să ştergi sau să greşeşti. Dacă ai intrat la şcoală şi începi să scrii trebuie să tragi linie la caiet cu rigla, să fie foarte dreaptă la margine. La grădiniţă nu e nevoie de linie. Eu am desenat o găină roşie, ca găina de la bunica din curtea din spate fără iarbă, care stătea s-o prind şi mânca grăunţe de la mine din palmă şi mă ciupea cu ciocul şi eu trăgeam mâna fără să vreau. Pe urmă am umplut cu ouă toată foaia care era goală în jurul găinii. Multe, foarte multe ouă. Pănă la 58 am numărat în gând după care m-a încurcat tovarăşa educatoare care iar a venit cu întrebările şi-am pierdut şirul număratului. Voia neapărat să-i spun ce am desenat, de parcă nu vedea că aia e o găină. Eu desenam foarte frumos, se înţelegea mereu ce desenez, numai sora mea când era mică făcea desene care nu se înţelegeau ce animal e.
I-am spus să mă lase să termin de desenat, că n-am terminat. Când am terminat de umplut foaia cu ouă de nu mai încăpea niciunul, am început să mă gândesc la mama. Şi mi-a venit ideea să-i scriu o scrisoare, că la grădiniţă nu mă vede bunicul. Eu ştiam să scriu foarte bine că mama mă lua cu ea la şcoală şi stăteam în ultima bancă şi făceam şi eu tot ce fac copiii mari când merg la şcoală.

mama deja mam săturat foarte tare de stat la bunica şi bunicu acum sunt la gădiniţă şi desenez dar tre să merg să mănânc tot şi seara îmi vine să plâng că vreau să merg acasă când vi să mă iei ?
arcadia.......


Ştiam de la şcolă de la mama că dacă te miri de ceva când scrii trebuie să pui semnul mirării şi dacă întrebi ceva trebuie să pui semnul întrebării.
Când am terminat, tovarăşa era în spatele meu şi eu n-o văzusem şi m-a-ntrebat ce-am scris. Si-am rugat-o să dea ea scrisoarea la poştaş pentru mama şi s-o pună în plic cu timbru dacă are că eu nu am şi nici bunicul. A zis că da. Şi iar m-a-ntrebat despre găină şi eu nu voiam să mai vorbesc că deja am vorbit mult în ziua aia.
Apoi a venit bunica să mă ia de la grădiniţă şi a vorbit mult cu educatoarea şi m-a chemat şi pe mine să-i arăt desenul. M-a-ntrebat şi bunica ce-am desenat şi i-am arătat foaia. M-au întrebat iar, amândouă, de ce am făcut atâtea ouă şi până la urmă le-am spus că din fiecare ou iese un pui şi or să fie mulţi pui şi când trebuie să plece de acasă la bunici pot să plece mai mulţi odată, să nu fie unul singur plecat mult.
Apoi am plecat acasă şi iar am mâncat. Şi când am terminat, bunica a scos din buzunar scrisoarea pentru mama şi eu m-am supărat foarte tare pentru că tovarăşa n-a dat-o ea la poştaş cum mi-a promis. Bunica n-avea ochelari şi mi-a zis să-i citesc eu ce-am scris. Şi i-am citit cu glas tare că ea nu auzea bine:

mama la bunici este foarte bine mănânc tot din farfurie şi azi am mers la grădiniţă dar mâine nu mă mai duc pentru că tovarăşa educatoare nu se ţine de cuvânt.
arcadia



Bunica mi-a luat scrisoarea şi-a băgat-o-n buzunar şi eu am fugit în casa mare şi-am plâns mult. Cel mai lung plâns din viaţa mea. N-am mai mâncat şi n-am mai mers la grădiniţă până când a venit mama şi m-a laut acasă. Cred că a primit scrisoarea şi a venit repede.

Acasă am început iar să vorbesc mult.



SFÂRŞIT


sâmbătă, 13 februarie 2010

Să nu vorbesti mult! (III)

Zilele ţineau mult în casa bunicilor. Nu prea aveai ce să faci în ele. Dar într-o zi am avut pentru că bunicul m-a luat cu el peste apă, la ţigani. Eu nu mă temeam de ţigani, ca alţi copii, pentru că mama îmi spusese că sunt tot nişte oameni dar mai săraci şi că nu fură copii pentru că şi-aşa au prea mulţi. M-am mirat foarte tare că mă ia cu el pentru că bunicul făcea toate treburile singur, nu voia să se uite nimeni la el când le face.
Îmi bătea tare inima, făcea un zgomot care trecea prin gât până în urechi. Inima bate repede şi tare de la bucurie sau de la frică. Mie îmi era frică să trec pe punte că se mişcă şi eram şi bucuroasă că m-a luat bunicul cu el, deci îmi bătea chiar foarte repede. Când am ajuns la punte bunicul m-a luat de mână şi m-a strâns tare, de unde mi-am dat seama cât de periculos e să treci apa, pe punte. Bunicul avea mâinile foarte mari, cu degetele aspre şi umflate la mijloc şi a vorbit mult cu omul la care am mers. Oamenii mari au voie să vorbească mult pentru că fac treabă cu vorbitul.
Pe urmă a trebuit să ne întoarcem acasă să mâncăm iar. Bunica ne dădea mereu de mâncare, lucrul ei preferat era să facă mâncare pe care noi trebuia s-o terminăm. Şi umplea farfuriile până la margine.

Când am intrat în casă mi-au venit dintr-o dată furnici pe piele şi la genunchi. Mirosea a mama. Nu ştiu dacă v-am mai spus dar fiecare mamă are mirosul ei. Mama fetelor lui Moldovan mirosea ca dulapul cu paltoane, bunica mirosea a mâncare iar mama mirosea altfel, un miros care îţi place să-l tragi prin nări şi să-l ţii în burtă până când ameţeşti şi-apoi să-i dai drumul repede afară. Nu le-am spus la bunici nimic dar am fugit repede în casa mare să văd dacă nu cumva venise mama. Nu venise. Dar în bucătărie mirosea a ea. De la mirosul ei mi-au venit iar gândurile, nu mai aveam poftă de mâncare.
Gândurile sunt şi ele de mai multe feluri. Sunt gânduri care când îţi vin, trebuie să le faci. Cum ar fi gândul ca vrei să mănânci dulceaţă şi dintr-o dată mergi deja spre cămară. Alte gînduri îţi ocupă tot locul din creier şi nu mai poţi face altceva şi trebuie să stai pe loc să te gândeşti la ele până le termini. Alte gânduri îţi fac un fel de plâns. Nu un plâns din ăla în care lacrimile ies afară prin ochi ci un plâns în care lacrimile se scurg în gât şi trebuie să înghiţi mereu şi să oftezi ca să-ţi treacă.

"De ce ofezi , tu copilă? Ce greutăţi ai tu? N-ai nici o grijă!"

Mi-a părut rău că bunica avea mereu de făcut mâncare şi nu vedea că aveam grjă să nu scap găinile în ograda cu flori, aveam grijă să nu-mi murdăresc ghetele şi aveam grijă să nu vorbesc mult. Speram ca Dumnezeu să nu aibă treabă chiar mereu şi să vadă măcar El, ca să mă duc înapoi acasă.
Apoi bunica mi-a spus că dacă mănânc tot din farfurie avea să-mi facă o surpriză foarte mare. Şi am mâncat şi bunica mi-a spus surpriza că mâine o să merg la grădiniţă. Şi-a scos din dulap o pungă în care erau nişte haine de grădiniţă care miroseau ca mama şi nişte bomboane.

Uneori la bunici se întâmplă şi bucurii, ca atunci când mergi a doua zi la gradiniţă şi primeşti haine noi care miros a mama chiar când ţie îţi era dor de ea.

vineri, 12 februarie 2010

Să nu vorbesti mult! (II)

Când am ajuns, bunica mai grasă ne aştepta în poartă şi zâmbea. Mi-a spus că m-am făcut mare şi speră că o să fiu la fel de cuminte pe cât de mare şi frumoasă mă făcusem.
Un pic am crezut-o pentru că-mi plăcea când cineva îmi spunea că sunt mare şi frumoasă. Voiam să mă fac tot mai mare, până o să fiu cât mama şi-o să mă pot mărita cu domnu' Sandu, colegul tatei care avea părul creţ şi era foarte frumos. L-am întrebat dacă vrea să se mărite cu mine şi el mi-a zis că într-un singur fel s-ar putea, dacă eu mănânc tot din farfurie şi cresc mare repede şi el o să mănânce puţin de tot, ca să stea pe loc şi eu să-l ajung din urmă. O vreme am mâncat tot ce mi-a dat mama şi am mai cerut o porţie de orez cu lapte. Voiam să profit de orez, că a doua zi venea ciorba cu zarzavat şi sigur nu mai puteam să-l ajung din urmă pe domnu' Sandu . Apoi a trecut mult şi domnu' Sandu nu mai era chiar aşa de frumos ca să mă chinui să mănânc tot din farfurie.

Când a apărut şi bunicul la poartă mi-am pierdut gândul despre domnu' Sandu. Bunicul era foarte ocupat, el nu putea să ne aştepte prea mult la poartă, ca bunica, pentru că el trebuia să se ocupe de adunat lucruri pentru lada lui încuiată în care nu avea voie să se uite nimeni. Mie mi-a venit odată un gând că în ladă el ascunde şi puşca pe care i-au dat-o în război dar el a fugit cu ea din război de frică să nu-l împuşte ruşii sau nemţii, nu mai ştiu exact cu care se certase el. Că altfel de ce să ţină lada încuiată şi să n-o arate la nimeni? Auzisem eu odată, când tata credea că dorm, cum vorbea cu domnu' Diacu despre puşca de vânătoare şi că trebuie să nu ştie nimeni şi au aşteptat noaptea ca să nu-i vadă ocolul silvic. Toţi se temeau de casa cu ocolul silvic, cred că de asta trebuia ocolită.

Bunicul nu mi-a spus că am crescut şi că sunt frumoasă, mi-a spus doar să nu alerg pe cerdac cu ghetele murdare şi să nu deschid poarta dinspre grădină ca să nu iasă găinile. Mie îmi era mereu milă de găini pentru că stăteau într-o curte mică fără iarbă şi bunicul nu le dădea voie să se plimbe şi ele în ograda mare cu flori şi trandafirul pentru dulceaţă.

Până m-am uitat eu la găini, mama şi tata plecaseră. Dintr-o dată m-am simţit ca şi cum am făcut iar pojar. Dar ştiam că nu poţi face pojar de două ori. Auzisem totuşi că mai există alte boli ca pojarul de la care-ţi arde capul şi faci nişte băşici în loc de pete pe corp. Speram să fie boala aceea sau oricare altă boală şi să vină mama şi tata să mă vindece cu comprese şi ceai cu Piramidon.

Cât a ţinut lumina mi-am ţinut şi eu plânsul. Dar când a venit noaptea nu l-am mai putut ţine în mine. Ştiam că e păcat să nu poţi ţine în tine lucruri, dar plânsul ăla nu puteam să-l mai ţin, că nu era un plâns obişnuit, era unul foarte mare, ca atunci când se întâlnesc mai multe ape mici şi formează o apă mare. Bunica tot încerca să-mi dea bomboane şi să-mi spună poveşti, dar nu ştiu de ce pofta de bomboane îmi trecuse şi eu aveam gândurile mele, trebuia să mă ocup de ele, nu puteam să ascult poveştile. De obicei aveam poftă de poveşti şi bomboane oricând. Apoi s-a apucat de plâns şi bunica şi eu m-am supărat şi mai tare, credeam că iar trebuie să plângă pentru păcate şi-mi părea rău de ea. Când a venit bunicul şi-a spus că el trebuie să doarmă că a doua zi are treabă, ne-am oprit amândouă plânsul şi-am adormit.

A doua zi am fost la fetele lui Moldovan şi m-am împrietenit cu ele. Adică mai mult ele cu mine, că eu nu puteam vorbi prea mult, că-i promisesem lui Dumnezeu.

joi, 11 februarie 2010

Să nu vorbeşti mult! (I)

Toţi oamenii fac păcate. Iar Dumnezeu se supără din cauza asta şi trimite tunetele. Când plouă tare şi se aud tunetele alea grozave care îţi fac furnici pe piele şi-ţi vine să strângi ochii, atunci Dumnezeu e nervos de păcatele oamenilor şi trebuie să te rogi. Trebuie să zici de multe ori la rând "doamne-doamne-cerestată" . Nu ştiu exact ce înseamnă asta. Dar bunica mi-a zis să n-o mai întreb decât lucruri importante. Nu ştiam dacă ăsta e un lucru important de întrebat aşa că mai bine m-am gândit eu în capul meu ce ar putea însemna. Doamne-doamne e simplu de înţeles, sunt nişte femei-femei de alea de la oraş, date cu ruj. Cerestată e mai greu, nu-ţi poţi face o idee ce înseamnă, singur, în capul tău. Ai nevoie de o mamă învăţătoare, care să te înveţe. Eu am avut mare noroc că mama era învăţătoare, ea m-a învăţat multe lucruri. Pe restul le-am învăţat singură. Dar mama nu era acolo ca s-o întreb aşa că m-am gândit eu. De data asta nu mi-a venit nicio idee aşa că am hotărât că "cerestată" e un cuvânt în limba lui Dumnezeu şi că dacă îl spui înţelege el Dumnezeu, că doar El ştie toate limbile din lume.

Şi eu aveam păcate, deşi mă simţeam bine şi nici n-aveam un picior mai scurt, ca nea Ion pe care l-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele lui. Cred că Dumnezeu mai avea treabă câteodată şi nu vedea chiar tot ce făceam, cum zicea bunica. Unul din păcate era că am uitat păpuşa afară în ploaie şi bunica a zis că-i păcat că nu ştiu să preţuiesc lucrurile. Dar eu auzisem când mama i-a spus tatei c-a dat 20 de lei pe ea, deci ştiam.

Am uitat să vă spun că aveam două bunici, fiecare cu câte un bunic al ei. O bunică rapidă şi slabă care avea un bunic care mergea încet. Bunica îi zicea că e bun de trimis după moarte, dar eu nu voiam să plece nicăieri că ne cioplea cu brişca, mie şi surorii mele, linguri pentru păpuşi şi ne ducea în cârcă. Şi mai aveam o altă bunică, supărată şi grasă, care plângea foarte repede şi ne zicea "păcătoşilor". Ea plângea mereu pentru că noi eram mulţi şi aveam multe păcate. Şi ea trebuia să plângă pentru toate. Ca să fim iertaţi. Bunicul ei ştia orice, avea un ochi la spate, ştia când furam zahăr cubic din cutie şi când stăteam cu fundul pe masă. Atunci se supăra foarte tare şi ne întreba de ce stăm cu fundul pe masa unde mănâncă el. Nu puteam să-i spunem adevarul, că furăm zahăr şi că trebuie să ne urcăm pe masă ca să-l pândim pe el când vrea să intre în casă. De obicei eu furam zahărul şi sora mea stătea de pază. Şi cred că fiind ea mai mică avea şi ochii mai mici că nu reuşea să vadă la timp că vine bunicul şi mă prindea mereu înainte să închid uşa la dulap. Aşa că mereu ne trăgea de perciuni. Şi noi ne tot întrebam cum oare de bunicul nostru n-a murit în război ca alţi bunici.

Odată a trebuit să stau multă vreme la bunica asta mai grasă şi la bunicul cu ochi la spate. Singură. Tare supărată am fost. Am plâns. Şi mama a plâns. Şi eu nu întelegeam de ce trebuie să plec dacă nici eu nu vreau, nici mama nu vrea. Cred că voiau bunicii, mă gândesc.
Îmi amintesc că mama mi-a tot explicat că trebuie să merg, că o să fie bine, dar trebuie să fiu cuminte. Foarte cuminte. Şi să ascult tot ce-mi spune bunica şi bunicul. Cel mai tare însă mi-a dat de grijă să nu vorbesc mult. Cu nici un chip să nu vorbesc prea mult. Eu în general vorbeam mult despre gândurile mele. Aveam eu gândurile mele despre lucruri şi oameni. Şi le spuneam la toţi. Mereu îmi venea câte un gând, când mă aşteptam mai puţin mă trezeam dintr-o dată cu un gând sau o idee. Pe care nu puteam să le ţin în mine. Şi ăsta e tot un păcat, să nu poţi ţine în tine nimic. Şi mama cu tata mereu îmi ziceau să vorbesc mai puţin. Până m-am făcut mare tot asta mi-au spus. Să vorbesc mai puţin şi să am mai puţine idei. Nu prea le plăceau ideile mele, cred. Dar nu mi-am propus niciodată să-i ascult până n-a trebuit să plec de-acasă la bunici şi să rămân acolo mult. Atunci am zis în gând "doamne-doamne-cerestată" şi am promis cu adevărat lui Dumnezeu că am să vorbesc mai puţin dacă nu trebuie să mai plec de-acasă timpul ăla mult. Nu ştiam exact cât înseamnă "mult". Mă gândeam că poate trebuie să rămân acolo până când o să fiu mare ca tata. Şi că n-o s-o mai văd pe sora mea şi ea n-o să mai stea de pază când o să vreau să fur zahăr şi eram foarte tristă. Mă simţeam ca atunci când am avut pojar şi-mi ardea capul şi se învârtea casa şi era iarnă şi nu creşteau fragi iar eu tare aş fi vrut nişte fragi chiar atunci când ei nu creşteau că era zăpadă şi ger. Numai că acum nu aveam pete roşii şi capul nu-mi ardea. Tare aş fi vrut să pot face iar pojar, să se învârtă iar casa cu mine, dar bolile astea nu vin decât odată în viaţă, aşa-mi spusese mama, care era învăţătoare şi ştia toate bolile şi ce trebuie să faci cu ele ca să treacă.
Şi-am plecat la bunici....

miercuri, 10 februarie 2010

Frumos şi bun

Când ai în preajmă un copil nu mai poţi fi indiferent. Nu mai poţi fi leneş, nemulţumit, nu mai poţi vorbi urât despre nimeni. Pentru că chiar dacă nu înţelege ce spui, ai senzaţia vie că ochii lui îţi citesc gândurile cele mai ascunse şi-ţi îngheaţă cuvintele rele pe limbă. Nici artrita nu-ţi mai roade articulaţiile, genunchii ţi se înmoaie de la braţele lui întinse spre tine cu nesfârşită încredere, de la zâmbetul lui uriaş înflorit din îmbrăţisarea ta. Când ai în preajmă un copil, nu mai poţi fi decât bun. Şi asta te face frumos.



marți, 9 februarie 2010

Ea

Ce mare e! Şi ce zgomot face! E nou. Vrea şi ăsta să mă ia în braţe. Toţi vor să ma ia în braţe dar eu nu vreau decât la ea. Şi ea nu vrea să mă ia în braţe acum. Aş vrea în braţe, dar la ăsta nu mă duc. Am să aştept până o să vrea ea să ma ia. S-a întâmplat şi ieri. Nu mă lua şi eu voiam. Şi ea tot nu mă lua şi eu tot voiam. Tot mai tare voiam. Şi m-au luat nişte braţe dar nu mi-a plăcut. Că eu voiam să mă ia ea. Şi am plâns şi când a văzut ea că plâng m-a luat. Cred că am să plâng şi azi, dar un pic mai târziu. Că uite ce sunete scoate ăsta. N-am mai auzit până acum. Sau poate că am mai auzit dar nu mai ţin minte. Mi se întâmplă să mai uit lucruri. Numai de luat în braţe nu uit niciodată. Nu ştiu de ce dar ţin minte în fiecare zi că vreau în braţe. Oamenii sunt mai mici când sunt în braţe şi nici măcar nu mă mai sperie. Uneori uit că sunt în braţe, îmi amintesc doar când mă lasă jos şi oamenii se fac iar mari.
La ea în braţe e cel mai bine. Nu toate braţele sunt la fel. Nu prea înţeleg de ce dar vă spun că aşa e. Uite, la ăsta nu vreau nici măcar să încerc. Deja ştiu că nu-mi place. Unele lucruri le ştiu eu, aşa, nu ştiu de unde. Cred că sunt şi eu un pic mare că uite, nu mă duc la el în braţe şi nici nu plâng. Adică am să plâng, dar mai încolo, dacă ea nu vine şi nu vine. Atunci am să plâng. Dar în braţe la ăsta nu mă duc. Ce mare e! E nou...



Eu vreau în braţe la ea!

duminică, 7 februarie 2010

Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai bun din ţară?

E greu să defineşti un om. Să spui ceva cert despre el. Să prezici o reacţie, fie şi pe baza unei lungi experienţe anterioare. Să te uiţi la el şi să spui " un om fericit!" sau să priveşti la viaţa lui, atât cât o cunoşti tu (adică foarte puţin) şi să dai verdictul din vârful condeiului " un om de nimic".

Mă acuza Elfa, zilele trecute, că practic un soi de "creştinism timpuriu" judecându-mă după musafirii care nu mi se mai termină, după zilele în care am grijă de Mihnea, după banii împrumutaţi pe care nu-i mai primesc înapoi şi alte mărunţişuri pe care le fac mai mult din obişnuinţă decât din nobleţe. Zâmbeam în timp ce-mi spunea asta gândindu-mă că de fapt ea nu mă cunoaşte decât după gesturile care mă compun la un moment dat.
Pentru că de fapt, pe om nu-l definesc faptele sale doar, ci motivaţiile, convingerile, credinţele lui intime, genetica, mediul în care trăieşte, trecutul şi-o suma de multe alte lucruri.

În ce mă priveşte, mărturisesc stânjenită, par mai bună decât sunt în realitate. Pentru că ceea ce se vede la exterior este un gest, sau o sumă de gesturi, să spunem acela că am împrumutat bani cuiva. Pentru o lună de zile. Şi că n-am facut tărăboi, n-am dat anunţ în ziar, n-am hăulit în cele patru zări că după aproape un an nu i-am primit înapoi. Poate părea un gest frumos, un lucru bun. În realitate, nu mărinimia mea nemărginită ori creştinismul timpuriu din genele mele mi-au determinat gestul. Ci un soi de recesivă încredinţare că dacă faci bine te poţi aştepta ca binele să ţi se întoarcă, bănuiala vagă că pe undeva prin lume bântuie un fel de lege a compensaţiei.
Iar faptul că nu m-am înfipt în jugulara datornicului nu ţine de mila mea aluvionară ci de o anume etichetă pe care vreau s-o port. Că adică am obrazul subţirel, punga grosuţă, o anumită ţinută morală care nu-mi permite să mă cobor la nivelul mahalalei şi să mă port în consecinţă.

Am ajutat cândva, la insistenţele unui prieten, un artist care, mi se spunea, se afla la mare ananghie. N-avea lemne de foc în plin ger, era divorţat şi-avea, ca Verde Împărat, trei fete. Greu, mi-am zis şi i-am dat nişte bani.
După o vreme artistul mi-a solicitat tranşa a doua de împrumut FMI (Fără Mijloace de Înapoiere). O fi crezut omul, judecând după gestul meu generos, că sunt o femeie bună. Că i-am făcut deja abonament la buzunarul meu, urmând doar să-i mai comunic PIN-ul, să se servească la nevoie.
M-am interesat de meseria sa şi de veniturile ce decurg din prestaţia muncii sale. Am aflat cu surprindere că omul e muzicant şi că nu vrea în ruptul capului să facă alte munci în afară de cântatul la nai în centrul oraşului pe niscaiva mărunţiş de la turişti. Ei bine, creştinismul şi mila mi s-au dezmembrat ca o păpădie suflată de vânt. Şi-am dat verdictul: "un neisprăvit, care-i sărac pentru că-i leneş, deci îşi merită soarta. Eu n-o să-i înmoi posmagii în sudoarea mea". Şi-am clasat cazul.

Azi l-am redeschis şi-am făcut pe marginea dosarului adnotarea: "de uitat în oglindă"!

Legea BaTalionului

Atât de cunoscuta, brutala şi sângeroasa lege a Talionului, n-a fost abolită precum s-ar putea crede. Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte nu mai sună contemporan nu pentru că legea e depăşită ci pentru că nu mai circulă azi decât în Monitorul Neoficial, cu alte norme metodologice de aplicare.

Te-a jignit colega de birou? Nu scoţi din guşă, pe loc, contravaloarea jignirii şi i-o arunci în faţă. Aştepţi o lună şi când e şeful prin preajmă, îţi pui singură piedică şi te întinzi pe burtă la picioarele lui împrăştiind iremediabil toate dosarele care depăşeau capacităţile tale de rezolvare. Când el se apleacă grijuliu şi te întreabă dacă ai făcut o criză de hipoglicemie, sari în picioare ca o gazelă şi te plângi că nu concentraţia de zahăr din sânge e problema ta ci colega incompetentă care n-are habar ce-nseamnă responsabilitatea şi munca făcută cu profesionalism.
Deci i-ai aplicat amărâtei legea la sânge, plus dobânda pe perioada cât jignirea ei ţi-a împins ficatul peste rebordul costal.

Dacă în ingnoranţa ta colosală ţi-ai programat călătoria la capitală pentru controlul ginecologic anual fix în ziua finalei campionatului mondial de fotbal, colegul tău de dormeză n-o s-o cheme pe mamă-sa în vizită miercuri seara, fix în ziua ta de masaj, cum ar cere legea de care vorbim, ci-o să-ţi roadă urechile un trimestru încheiat. Degeaba îţi mai cumpără de ziua îndrăgostiţilor cercei, pentru că între timp nu mai ai de ce să-i atârni.

Dar nici tu nu te laşi mai prejos. A uitat să-ţi cumpere tabletele preferate de ciocolată cu cremă de mentă fără colesterol? Ei bine, în loc să-i serveşti, conform meniului, ciorba de cartofi cu leuştean la ora 14.oo, îi serveşti în intervalul orar 14.00 -23.45 câteva ciorbe de limbă, acre de i se strepezesc dinţii. Dreptatea impunea în această situaţie doar curaţatul cartofilor pe ziarul lui necitit.

Cineva a inventat legea Talionului. Dar conform unei matematici elementare "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" înseamnă profit zero. Aşa că am inventat noi un batalion de metode de aplicare ca s-o actualizăm, s-o facem profitabilă.

sâmbătă, 6 februarie 2010

"A iubi cu dragoste"

Când l-am cunoscut, cu ceva ani în urmă, m-a contrariat. O prezenţă rafinată, de o eleganţă relaxată şi oarecum studiată, emana o ironie usturătoare. Erudiţia afişată cu uşoară ostentaţie, superficialitatea cu care părea că tratează lucrurile care nu aveau tangenţă cu lumea lui, condescendenţa de la înalţimea căreia privea oamenii şi mai ales neîngăduinţa cu care privea slăbiciunile celorlalţi m-au silit să păstrez o preventivă distanţă.
Şi totuşi, agresivitatea era doar o mască, se zăreau prin ea neliniştile care-l rodeau, ca nişte cari.

De curând a scris o carte în care şi-a povestit o bucată de viaţă. Vârful de iceberg. Ceea ce putea arăta. Ceea ce voia să se vadă, ceea ce voia să se ştie. Cartea mi se pare cea mai inteligentă, cea mai rafinată şi cea mai diabolică răzbunare imaginată vreodată de inima trădată a unui bărbat.
O astfel de experienţă trebuie să-l fi împuţinat, să-l fi şubrezit. Vor fi obosit în el şi tinereţea, şi iubirile, şi sărbătorile...

Zilele trecute l-am revăzut. Un amestec ciudat de soare şi lut.

miercuri, 3 februarie 2010

Road to hell

Cu dezideratul pregătirii unei cine sofisticate, am purces prin toamnă la piaţă. Am făcut, se cuvine să precizez, vreo paişpe ture de parcare până am găsit un loc liber, timp în care i-am recitat primarului local câteva ode în metru antic.
Cum nu-mi permiteam să uit de vreun ingredient necesar meniului, mi-am luat clipboard-ul şi-am început să notez în amănunt cele necesare, sistematizându-le după zona de cumpărare: legume, fructe, lactate, murate, etc.
La coborârea din maşină mă aşteptau lângă portieră două personaje pitoreşti: un domn cu vestă galbenă fosforescentă care părea că-şi cam pierduse răbdarea aşteptând să-mi încaseze taxa pentru parcare şi-o doamnă în vârstă, decupată parcă din benzile de desene animate: pantaloni albi evazaţi, curea lată de lac, bluză mulată verde-crud, decolteu adânc prin care se hurducăiau doi sâni creponaţi şi pistruiaţi. Doamna părea că tocmai a aterizat în piaţă la noi de pe altă planetă. M-a atacat direct cu "bună ziua, frumoasă doamnă!".
La vârsta mea sunt vaccinată, ştiu exact că atunci când cineva îmi laudă frumuseţea urmează şi nota de plată, aşa că am ciulit neuronii. Doamna era poetă. Voia să-mi vândă două din cărţile sale. Am întrebat-o de ce tocmai mie vrea să mi le vândă, continuând în gînd că ar fi avut mai multe şanse cu taxatorul din parcare în faţa căruia, măcar teoretic, sânii ei ar fi putut avea oarece trecere. Mi-a spus că ea dibuieşte din prima intelectualii, potenţialii cumpărărtori ai poemelor sale. Răspunsul m-a descumpănit un pic, recunosc. Un compliment legat de ceva ce tânjeşti să ai sau să fii, aruncat pe neaşteptate în faţă, te poate tulbura, trebuie să admiteţi. În fond, toţi suntem un pic vanitoşi şi un pic ipocriţi, oricât de greu ne e s-o recunoaştem.
Mi-am revenit repede din măgulire când m-am zărit în geamul de la portieră: cu ochelarii uşor lăsaţi pe nas, cu ditamai gentoiul într-o mână şi cu clipboardul şi pixul în cealaltă. Deci nu era nicicum vorba de vreo aură intelectuală de origine certă pe care s-o fi dibuit poeta, ci o amărâtă de bănuială, un bluff de doi lei, datorat clipboard-ului, care în contextul acela era mai mult gurmand decât intelectual şi probabil ochelarilor, despre care mi s-a mai spus că-mi dau un aer de contabilă divorţată.
Am întrebat cât costă cărţile. 30 de lei, mi-a răspuns. I-am spus că e mult dar mi-a replicat că nu e mult, dânsa e membru al Uniunii Scriitorilor. Cu o reputaţie şi un succes pe măsură, m-am gândit eu, înghiţind replica. Dar în ascunsul gândului i-am dat dreptate: în fond, ce îndreptăţire aveam eu să judec un lucru la care nu mă pricep? Am decis să cumpăr cărţile. M-a-ntrebat cum mă cheamă şi ce vreau să-mi scrie la dedicaţie. Am îndemnat-o să scrie ce crede că mi s-ar potrivi şi recunosc că aşteptam oarecum amuzată să văd ce scoate din decolteu. Mi-a înmânat carţile iar eu i-am întins banii. S-a uitat uşor condescendent la mine şi mi-a spus: "30 de roni bucata, frumoasă doamnă"! ( V-am spus eu că nota de plată vine întotdeauna capsată pe compliment!).
Uşor iritată, am scos diferenţa de bani şi-am plecat în piaţă. Am cumpărat două kile de roşii şi am constatat dezolată că abia am adunat suma de prin toate buzunarele portofelului. Nu mai aveam cash, iar la piaţă precupeţele n-au POS pe tarabă. Am inspirat adânc şi pe expir am expulzat şi planurile de cină sofisticată. Ajunsă acasă am improvizat cina şi cu burta împlinită mi-am amintit că n-am citit dedicaţia de pe carte:

"Arcadiei, când paşii o-ncovoaie sub povara vieţii, On The Road to Hell".

Va să zică, asta a considerat doamna că mi se potriveşte...

Undercover underwear

Ideea postării s-a născut ieri, pe filiera Elfa - buiandrugi - budigăi. Ştiu, subiectul e prozaic şi pudibond dar foarte aproape de fiinţa noastră, deci ne facem curaj şi vorbim azi, cu decenţă, despre chiloţi.

Un scurt rewind ne poate derula pe retină sutele (ori miile, după caz şi preocupare), de modele şi tipuri de chiloţi văzuţi de fiecare: mari, mici, înalţi, scurţi, laţi, coloraţi, decoloraţi, dantelaţi, infloraţi, demodaţi, pe val (dacă posesorul era la mare), sub val (dacă s-a răsturnat la rafting), pufoşi, mătăsoşi, scorţoşi, puturoşi, etc. Ultimele două tipuri sunt pomenite din motive de rimă, fiindcă modelele respective au fost eradicate în paralel cu ciuma bubonică, odată cu inventarea săpunului, care a ucis puricele, vectorul care transmite boala. Purice despre care se ştie că intră în comă când simte iz de parfum iar la o expunere prelungită face un salt mortal până în stratosferă unde nici ozonul nu-l mai readuce-n simţiri.

Îmi amintesc amuzată de prima pereche de chiloţi tanga pe care am primit-o cadou, în băşcălie, de la cumnatul meu din America, acum vreo 25 de ani. Un triunghi isoscel cu latura mare de 5 cm, întins în trei zări de două aţe elastice, încrucişate. I-am studiat pe-ndelete încercând să mă lămuresc dacă-i vorba de o praştie de fugărit vrăbiile de pe pervaz, de un elastic pentru păr ori de un papion pentru costumul cel nou al lui Vasile. S-a milostivit cumnatul după o vreme şi m-a luminat asupra întrebuinţării dar am intrat înr-o altă dilemă, rotindu-mă dezorientată în jurul propriei axe, nedibuind poziţia în care trebuia să mă strecor în harnaşamentul cu pricina. Abia după vreo 10 ani, când şi piaţa românească a fost invadată de chiloţii tanga aveam să capăt şi eu dexteritatea necesară de intrat şi ieşit din textila buclucaşă fără să mai încurc nordul cu sudul.
Ba, aş putea chiar să afirm că uitasem cu totul de chiloţii tetra, până într-o zi când pruncul meu a dat buzna peste bunică-sa în casă şi a surprins-o-n chiloţi. A venit acasă uşor dezamăgit şi m-a-ntrebat dacă bunică-sa e aşa, împotriva progresului, în toate domeniile. El opina că da, judecând-o după refuzul de-a se lăsa instruită în utilizarea Windows-ului 32 şi după chiloţii pe care-i poartă.

Apropiindu-ne de era noastră, pomenesc şi de cadoul pe care mi l-au făcut prietenii la împlinirea a 40 de ani: o pereche de chiloţi-gogoşar 90/50/40, unde 90= lăţimea, 50 = lungimea, iar 40 = alezajul cracului, mărimi exprimate în centimetri.
Dacă judec după precedente, cred că pot să fac pronosticuri cu privire la cadoul de 50 de ani: nişte chiloţi din care nepoţii mei să-şi poată face cu uşurinţă costume de ski.

Ţineţi aproape de blog dragii mei şi în funcţie de numărul de nepoţi cu care-o să mă laud în viitor, stabiliţi exact cadoul, ajustând numărul de bucăţi şi mărimea.


luni, 1 februarie 2010

Finit coronat opus

Povesteam ieri despre prietena mea care s-a hotărât să trăiască după nunta şi divorţul de Figaro.
Şi-o invidiam oarecum pentru dimineţile în care tenorul ei o trezea cu arii din opere. Cine n-a ascultat La dona e mobile, Che gelida manina, Una furtiva lagrima? Cine n-ar vrea să se trezească dimineaţa în acorduri de Nessun dorma?

Ei bine, ceea ce nu ştiţi este că dincolo de toate aceste arii minunate din opere celebre, dincolo de interpretările magistrale ale regretatului Pavarotti, sau ale lui Domingo ori Careras, există o arie care pentru mine reprezintă mai mult decat toate operele adunate la un loc.
Acordurile ei îmi dau fiori pe şira spinării, îmi fac pielea de găină şi-mi provoacă tremur de gene.
Interpretul nu e atât de celebru precum mai sus amintiţii titani ai operei, dar pentru urechea mea timbrul vocii e divin şi impostaţia minunată.
Aria se numeşte " Ce femeie superioară eşti tu Mărioară " şi mi-o cântă consortul meu cu nume de scenă Vasile, după fiecare pariu pe care-l pierde.
Ultima dată am ascultat vrajită interpretarea uşor gâtuită de emoţie după ce mă ameninţase că n-am cum să termin în 10 ore cele 43,8 treburi pe care le aveam de făcut. Dar eu am reuşit. Gândul la răsplata finală a muncii mele mi-a dat aripi, pentru că ador deopotrivă şi aria şi interpretul.

Veronica se hotărăşte să trăiască

Am asistat inertă, cu ochii bulbucaţi, la uraganul care-a trecut prin viaţa unei bune prietene.
O femeie care dincolo de excepţia de a fi foarte deşteaptă, semăna până mai zilele trecute cu noi, celelalte. S-a născut, a crescut, s-a-ndrăgostit şi s-a măritat. Cu un artist. Aici deja încep deosebirile dintre ea şi noi pentru că bărbatul ei era tenor şi cânta minunat. Şi nu e totuna să sari arsă din pat dimineaţa când urlă tragic alarma ceasului deşteptător sau să mijeşti pe-ndelete pleoapa în acorduri de "O, sole mio". Prietenei mele îi plăcea muzica dar n-a bănuit că va avea parte de-o viaţă cu cântec. A descoperit după 30 de ani că tenorul ei făcea acasă doar vocalizele, ariile le interpreta în duet cu Amanta Lear.
A urmat şocul, suferinţa, lacrimile, disperarea şi-n cele din urmă divorţul. A vrut, dar n-a putut să-l ierte. (Cine n-a trecut prin asta n-are dreptul să deschidă pliscul să-şi dea cu părerea).
Nu ştiu ce gânduri, ce furtuni, ce lupte s-au dus în mintea şi inima ei, pentru că s-a retras o vreme din agitaţia socială şi şi-a trăit drama într-o linişte desăvârşită.
Ieri m-a invitat pe la ea. Zâmbea. Sincer. Cald. Adevărat.
S-a vindecat şi s-a hotărât să trăiască.