marți, 27 aprilie 2010

Weak tie

Când vine vorba de simpatii sau antipatii, de iubire sau de ură, logica se împotmoleşte, rămâne blocată în trafic, înţepeneşte ca un calcul biliar în mijlocul canalului coledoc.

De bună seamă că s-a întâmplat fiecăruia să se trezească zâmbind inexplicabil şoferului de pe autobuzul 45, vânzătoarei de pătrunjel din piaţă sau să constate surprins că revăzându-l pe vecinul de la parterul blocului de garsoniere în care a locuit în urmă cu 23 de ani s-a bucurat suspect de tare, ca şi când ruşii ar fi anunţat restituirea tranşei a patra din tezaurul românesc.

Cu egală dreptate, fiecăruia i s-a întâmplat, presupun, să i se blocheze limba între premolari drept când ar fi trebuit să-i recite cu intonaţie soţului cel nou al verişoarei din Spania, duiosul: "Costel. Încântat de cunoştinţă!", sau şi-a simţit părul sculându-i-se pe spinare după primul "alo" schimbat cu un necunoscut, la telefon.

Misterul simpatiilor sau antipatiilor "la prima vedere" are rădăcini adânci, îşi extrage seva din străfundurile subconştientului nostru. Psihologii spun că e suficient ca vecina să aibă linia nasului şi sprâncenele împreunate ca mătuşa Veta care te-a tras de cozi când i-ai spart peştele de sticlă de pe televizor şi soarta ei e pecetluită: nu-i poţi împrumuta 300 de lei pentru că de câte ori o vezi ţi se pune o ceaţă inexplicabilă pe ochi şi nu poţi număra banii, plus că parcă te doare inexplicabil pielea pe ceafă, deşi cozile cele groase şi trase ţi-au năpârlit de mult şi nici nu te-a mai lovit ăla micu' în cap cu racheta de tenis la ultimele trei antrenamente.

Personal, am o mie de defecte, 1267 de păcate declarate plus încă patru dosite atât de bine că nici eu nu le mai găsesc când vreau să le comit, dar în ciuda acestei ruşinoase statistici m-am bucurat în viaţă de un excedent de simpatie. La prima şi la următoarele vederi.
Cu o singură veche şi foarte mare excepţie, plus câteva mai mici menite tocmai să învârtoşeze regula, populaţia din jurul meu vrea să socializeze cu mine. Vrea să vorbim la telefon (urăsc telefoanele, am dezvoltat o adevărată fobie de vorbitul la telefon), să bem cafea, să cumpărăm petunii, să schimbăm impresii, valută, să vorbim despre pistrui, despre Malcom Gladwel, despre pantofi Louboutin, despre obiectivele Canon, să vorbim pe messenger, să ne scriem mailuri, să plângem, să râdem, să zburdăm, să cântăm şi să turbăm împreună.

Tocmai pe când credeam că timpul meu întins ca elasticul de la chiloţii mărimea XXS ai amicei mele mărimea XXL e pe cale să cedeze, am aflat de la Malcom Gladwell (The Tipping Point) că Roger Horchow colectează oameni aşa cum alţii fac colecţie de timbre. Că are în computer o listă cu 1600 de nume şi adrese, în dreptul cărora sunt trecute şi circumstanţele în care a cunoscut persoanele respective.
Noi ceilalţi, spune Gladwell, avem de regulă un cerc de prieteni cărora le suntem devotaţi şi un cerc de cunoştinţe pe care le ţinem la un braţ distanţă de noi. Cărora nu le trimitem felicitări de Craciun de frică să nu fim obligaţi apoi să-i ni-i facem prieteni.
Horchow e diferit de noi pentru că e lipsit de această frică, el e specialist în relaţii pe care sociologii le numesc "weak tie" (a friendly yet casual social connection).

În consecinţă, am decis să-mi lărgesc şi eu nodul de la cravată, să mă relaxez şi să mă împac cu realitatea că semăn pe alocuri cu mătuşile dătătoare de bomboane, glasul meu are ceva din inflexiunile calde ale bunicilor făcătoare de dulceaţă şi plăcinte, aduc din profil cu vecinele săritoare şi vorbăreţe şi de la spate cu muma lui
Ştefan cel Mare la a cărei ridicare din sprânceană a făcut războinicul cale-ntoarsă şi i-a spart pe turci umplând poporul român de glorie.

Încerc să mă împac deci cu ideea că nu pot călători prin viaţă incognito, că reputaţia mi-o ia mereu înainte, ca buzduganul zmeului, că păcatele mi se iţesc pe spinare ca nişte pete de smoală, care dacă n-ar ieşi la iveală aş putea trece şi eu drept o femeie normală.

luni, 19 aprilie 2010

Masaj nevrotic

Deunăzi am dat de un site care anunţa axiomatic: Muzica nu ucide. Am răsfoit câteva pagini şi-am hotărât să iau de bună afirmaţia, mai ales că am apucat această frumoasă vârstă ascultând rock. Spre disperarea colegului de budoar şi a duhovnicului. Şi spre surprinderea pruncului care după ce împrumută maşina mea (adică mereu!) mă întreabă dacă CD-urile alea chiar îmi aparţin. După răspunsul meu afirmativ, recităm împreună Bolintineanu - variaţiuni la Muma lui Stefan Cel Mare:

"Eu sunt a ta mumă; tu eşti fiul meu!"

"De eşti tu aceea, fiul tău nu-s eu"!


Începând de azi însă, reconsider şi axioma de mai sus şi sfaturile părintelui Aurelius, care m-a avertizat că muzica mea e sibarită, nesănătoasă şi periculoasă.

După o zi înfometată şi agitată, am hotărât că un masaj relaxant mi-ar reda pofta de a visa. (La o salată de ţelină, pentru că tortul de ciocolată intră sub incidenţa legii marţiale zilele astea când mă lupt cu cele trei kilograme ilicite care se lasă ucise mai greu decât Baiazid la Rovine).
Aşa că m-am întins pe masă, graţioasă ca un rinocer, sperând ca maseuza să-mi redea sprinteneala de gazelă. Am rugat-o să nu vorbească pentru că neuronii mei sunt în pragul colapsului şi să folosească uleiul de scorţişoară care mie-mi aduce aminte întotdeauna de orezul cu lapte al bunicii. (Pentru cunoscători, e vorba de bunica cea rapidă şi slabă).
Fondul muzical nu l-am ales eu ci DJ-ul salonului, care stabileşte după criterii ştiinţifice ce acorduri trebuie să însoţească mişcările de efleuraj, elongaţiile sau tapotamentul. Azi a decis că pentru o relaxare rapidă şi eficientă aş avea nevoie de un muzicant chinez care să-şi plângă strămoşii morţi în cutremurul din '76 de la Tangshan.
Nu ştiu cine a compus muzica aia, nu ştiu cine o cântă, dar mi-a intrat în fiecare por odată cu mirosul de orez cu lapte. Atâta s-a mai tânguit amărâtul ăla cu instrumentul lui dubios că după vreo jumătate de oră simţeam că fiecare mişcare a maseuzei îmi dislocă odată cu celulita şi sinapsele axo-dendritice. Când credeam că i s-au gătat lacrimile şi că s-a-mpăcat cu moartea tragică a strămoşilor, o lua de la capăt, cu altă jelanie în sol minor.

Am coborât de pe masă ca o gazelă anchilozată şi turbată, cu singura dorinţă să ajung cât mai repede în maşină să ascult HIM - Funeral of hearts, cu volumul la 20.

Oameni buni, muzica poate ucide!

duminică, 18 aprilie 2010

luni, 12 aprilie 2010

Anatomie, fiziologie şi pudibonderie (II)

E amuzant să observi cum evoluează intimitatea între doi oameni.
La început totul e diafan, sofisticat, sugerat, bănuit, intuit. Părul ei e mereu parfumat, ochiul migdalat, piciorul defrişat, genele rimelate, buzele rujate. El e veşnic galant, vacant, cu ochi cuminţi, spălat pe dinţi. Lucrurile prozaice se întâmplă după uşa de două ori încuiată şi fereastra ferecată. Sprâncenele rebele, părul din nas, de pe spate, cel care creşte răzleţ şi neobrăzat dincolo de marginea bikinilor, e smuls fără milă şi fără martori. Burţile sunt ţinute sub control strict. Poftele aşişderea.
Oricât ar orăcăi maţele proaspătului îndrăgostit după o porţie de fasole cu ciolan sau după varză ori mâncărică de mazăre cu mărar, niciunul nu riscă să consume vreun aliment flatulent. Pe alei cu miros de tei nu poţi da vina pe mercaptan c-a scăpat fâsâind din ţeava subterană de gaz metan care alimentează centrala de termoficare a oraşului.
În perioada sublimei îndrăgostiri, protagoniştii nu se scarpină decât în zone inofensive. Oricât de vajnic ar fi pruritul interfesier indrăgostitul rabdă cu stoicism iar când suferinţa atinge cote insuportabile ea e disimulată cu o strofă înlăcrimată din Eminescu, recte "Mai am un singur dor".

Când vine vorba de mărturisirea celor mai ascunse defecte, fiecare face dezvăluiri şocante: ea are o pată vasculară de mărimea unui bob de mazăre în fosa poplitee plus o pată melanică pe fesa dreaptă, din cauza mumă-sii care-a furat, gravidă fiind, o mură de la gura vecinului. Ca să nu se simtă ea ca un rebut al naturii, amorezul sare iute şi-o asigură că el e şi mai defect: are două cicatrice pe tibie, două vârtejuri în creştet şi o tragică predispoziţie la alopecie, moştenită de la tac-su mare. Bubele purulente, în această fază, sunt ascunse cu grijă sub plasturi cu antibiotic. Niciunul nu e egoist, daltonist, gelos, râios, miop sau şchiop.

Dacă amândoi reuşesc să-şi ascundă defectele ca pe nişte criminali de război, se ajunge la nuntă şi pudoarea e condamnată la moarte lentă. Curajul învaţă mersul bibed odată cu primul fir de păr apărut ilicit într-o zonă de conflict, care nu mai e dezrădăcinat instantaneu, sub lupă, apoi se înzdrăveneşte de la an la an. Răsar de sub plapumă căpşoarele cu păr vâlvoi, scapă dintre amigdalele neatente primele râgâieli cu damf de ceapă, şuncile se revarsă opulente extenuând elasticul de la chiloţi.

După 20 de ani de convieţuire sub acelaşi acoperiş, totul s-a relaxat, inclusiv burta lui, sânii ei şi meniul. Fasolea e un must-have al zilelor de miercuri şi vineri, fiecare dezumflându-se şi scărpinându-se nonşalant fix când şi unde-i vine. Fiecare îşi asumă supozitoarele şi ovulele de pe noptieră, pilozităţile şi alopecia, hemoroizii şi cistita. Îşi cunosc reciproc toate junghiurile, crampele, varicele, greţurile, bătăturile, umflăturile, între ei nu mai există secrete anatomice şi fiziologice. Mai rămân dosite doar câteva minuscule secrete ideologice şi pofte patologice pe care nu şi le împărtăşesc, din exces de pudoare.

Anatomie, fiziologie şi pudibonderie (I)

Ieri, în timpul unei călătorii de vreo 600 de kilometri, am cugetat la o sumedenie de lucruri şi întâmplări.
Mi-am rumegat o vreme frustratea că în incinta aeroportului n-am avut voie să fotografiez soarele crud de dimineaţă, uriaş, roşu, brăzdat de câtiva nori subţiri şi lungi, chiar deasupra liniei orizontului.

Pe urmă mi-am amintit de sforile cu slănină afumată din pod de la bunica. Amintirea asta neaşteptată mi-a răsărit brusc din adâncimile creierului când am dat cu ochii de o cetăţeană căreia peste pantalonii mult prea strâmţi i se revărsau în valuri două rânduri de burţi roş-vineţii pe care haina mult prea scurtă nu i le putea adăposti nici de aerul rece al dimineţii, nici de privirile amuzate ale trecătorilor. Zadarnic încerca ea să-şi îndese şuncile sub haine, ele ţâşneau, revoltate, spre disperarea şi jena proprietarei a cărei pudoare se trezise mult prea târziu.

Pe la Urziceni mi-am amintit de bunicul. Cum m-a dus el la un potcovar, în copilărie, să-mi lărgească orizontul cunoaşterii. Amintirea asta s-a iţit dintre circumvoluţini nu pentru că mi-era dor de bunicul fix în clipa aia ci pentru că am simţit nevoia să-i îndes o potcoavă între dinţi cocalarului care conducea BMW-ul din faţă şi care se credea bulibaşa şoselelor.

Mai apoi m-am gândit că Dumnezeu ne-a creat (aproximativ) egali, dar uşor diferiţi din punct de vedere anatomic şi fiziologic. (Darwiniştii pot opta pentru varianta bunicului Gibon şi a bunicii Gorila care le-au lăsat moştenire tot ce au avut ei mai bun).
Gândul la creaţiune mi-a fost stârnit de necesitatea eliminării excesului de apă din organism. Diferenţele anatomice dintre bărbaţi şi femei, deşi mici, sunt capitale în contextul unui drum lung. Dacă bărbaţii pot să simuleze, la început de primăvară, că admiră peisajului cu iarbă verde-crud oriunde îi apucă dorul de natură, femeile trebuie să chibzuiască îndelung până să decidă momentul relaxării. Primăvara timpurie nu e deloc un moment propice deoarece arborii, arbuştii şi peisajul general e complet desfrunzit. Varianta culesului de toporaşi pe DN2 cade din start, pentru că necesitatea desfrunzirii posteriorului personal trădează de la o poştă interesul adevărat al culegătoarei de flori primăvăratice.

Nevoia asta m-a dus apoi cu gândul la pudoare. Şi la o mai veche întâmplare. Duceam un cuplu de îndrăgostiţi la Arad. Drum lung. La început în atmosferă pluteau inimioare. După vreo câteva ore a început să fie parcă mai răcoare şi-o tăcere cam apăsătoare. De unde până atunci îndrăgostiţii ciripiseră voioşi, acum erau amândoi cam nervoşi. Mi-a luat ceva vreme până m-am dumirit că tensionarea atmosferei are cauze fiziologice. Rememorând evenimentele călătoriei am realizat că în timpul celor două opriri pe traseu îndrăgostiţii au rămas în maşină, profitând de intimitate, în vreme ce eu am profitat de oportunitate. Aşa că am oprit la prima staţie Peco şi i-am îndemnat la relaxare. Ea şi-a înhăţat poşeta şi în paşi de vals a dispărut fulgerător. El, din cauza mersului lent şi cam ţeapăn, a fost depăşit pe drum de un semen aflat în aceeaşi suferinţă dar mai iute de picior şi-a fost nevoit să danseze căluşarii preţ de vreo 3 minute până s-a eliberat cabina.
Dacă n-aş fi decis eu în locul lor, cum s-ar fi sfârşit oare lupta dintre fiziologie şi pudibonderie?

miercuri, 7 aprilie 2010

Dreptul la prostie (II)

Sunt siderată de câtă prostie pot să dea dovadă unele femei!
Că sunt şi bărbaţi proşti de înţepeneşte luna pe orbită, e drept.
Însă prostia lor e cumva grobiană, dar onestă. Te lasă fără replică.
Iei notă, înţepeneşti o clipă şi pe urmă mergi mai departe.
Prostia masculină se explica prin ea însăşi, dacă vreţi, nu-ţi stârneşte dileme existenţiale.
Prostia femeiască e infinit mai complexă, mai tenebroasă, mai cu poalele-n cap, mai urâtă, mai vulgară. În faţa prostiei femeieşti nu prea poţi rămâne pasiv, eşti silit la o reacţie, la o replică, la o cugetare.

Cunosc un bărbat de o frumuseţe mult peste medie. O frumuseţe incontestabilă, care uneşte sufragiile femeilor şi-ale bărbaţilor deopotrivă, care satisface toate gusturile, care nu stârneşte nici un fel de polemici, nici un fel de răutăţi. Ei bine, s-a unit consensual bărbatul ăsta frumos, cu o femeie cu 12 ani mai bătrână decât el şi urâtă între aceiaşi parametri cu care am descris frumuseţea lui: nimănui nu-i poate părea frumoasă, nici măcar mumă-sii. Nici chiar ea nu poate contesta un adevăr atât de evident. Femeia asta îl devorează cu gelozia ei, îi ofileşte retina cu urâţenia ei, îi muşcă din viaţă cu răutatea ei şi totuşi el rămâne cu ea, nefericit până în citoplasma celulară. Odată l-am întrebat direct: te şantajează cu ceva? Ai ucis pe cineva şi libertatea ta depinde de tăcerea ei? După câteva secunde în care părea că vrea să condenseze lungile cugetări la soarta proprie, mi-a răspuns: nu, sunt doar prost!

Cu femeile situaţia se complică îngrozitor. De la relaţii la reacţii, de la concluzii la decizii, de la mentalităţi la realităţi, totul poate lua forme abracadabrante.
Prostia capitală a femeilor, în opinia mea, este că nu au pace până nu privesc peste sau prin gard, la vecinele lor.

Dacă vecina-i frumoasă, urlă din toţi rărunchii că frumuseţea nu face casă bună cu deşteptăciunea şi că, deci, prostia vecinei e direct proporţionala cu frumuseţea ei. Nu contează că vecina are doctorat iar criticoasa abia a terminat 8 clase primare, ea emite oricum sentinţa. Cu ficatul, capul folosind de decor.

Dacă privind peste gard, femeia zăreşte o purtătoare de minunată rochie vaporoasă, de mătase naturală, cu un imprimeu magnific, n-o va admira onest, aşa cum s-ar cuveni, ci va slobozi printre dinţi o apreciere despre transparenţa vulgară a materialului şi-a purtătoarei.

Dacă vecina e agăţată de braţul unui cipăndel iar masculul din ograda personală seamănă mai mult cu Danny DeVito decât cu Schwarzenegger în perioada de glorie, n-o să zăbovească nicio secundă până să declare că musculosul e un afemeiat care exploatează prostia încornoratei, dar va zăbovi preţ de câteva secunde imaginându-se în braţele lucrate ale înşelătorului.

Pentru semenele care posedă bărbaţi bogaţi stă pregătită gata de expulzie sentinţa de hoţie: niciun om cinstit nu are cum să se îmbogăţească, stie ea foarte bine, uitându-se la "al ei", care se speteşte muncind ca paznic la uzină. Numai cei care fură de la stat, de la gura amărăşteanului, numai ăia fac averi pe care le cheltuie nişte căpuşe fără creier.

Dacă arendaşul personal se zgâieşte salivând la silueta de peste gard sau dacă, doamne fereşte, a şi sărit gardul, prostia femeiască intră în comă profundă. Ca să-şi revină, arendaşul nu trebuie decât să se întoarcă spăşit (dar satisfăcut) în ograda proprie şi să-i indese în guşă comatoasei, în funcţie de contul din bancă, cheia de la un Mercedes C klasse sau trei ecleruri cu cremă şi să jure că în veci de veci n-o să mai sară pârleazul. Lovită de copita cailor putere sau, după caz, gresată de untul din cremă plus promisiunea gogonată de fidelitate veşnică, muribunda îşi va reveni imediat în simţiri şi se va uita cu ochii umezi de dragoste la frumuseţea ei de bărbat deştept care a fost atras în mrejele păcatului de ticăloasa, idioata, nenorocita, desfrânata, leneşa, ipocrita, sluta de vecină care-a ieşit în curte să dea mâncare la găini taman când bărbatul ei perfect venea obosit de la muncă, insolat şi cu judecata afectată de gândurile la familia lui, la nevasta lui şi la pruncii care-l aşteaptă acasă cu ciocurile căscate de foame.

Bun înţeles că sunt şi femei deştepte. Care dacă văd o femeie inteligentă şi frumoasă gândesc că, uite, sezonul ăsta se poartă combinaţiile exotice; care dacă văd o femeie mai slabă, în loc s-o pizmuiască spunând că e atât de rea că nici carnea nu stă pe ea, se duc acasă şi-n loc să înghită pe nemestecate tot ce găsesc prin frigider şi pe urmă să dea fuga să-şi facă lipoaspiraţie, înghit un buchet de trifoi cu patru foi care să le poarte noroc în cura de slăbire; care dacă văd că bărbatul personal începe să adulmece alte parfumuri, să admire siluete mai zvelte şi buze mai relaxate şi mai tăcute, în loc să-şi ridice poalele-n cap, să urle în cele patru zări şi să ameninţe cu sinuciderea sau cu tribunalul, strâng din dinţi şi cugetă la cauze.
Şi dacă ajung la concluzia că parfumul lor de roze râncezeşte la soare, renunţă la ideea balansoarului de pe verandă în care visau să se bronzeze mâncând tiramisu şi cu banii ăia îşi cumpără Verry Irresistible Femme de la Ginechy cu care se parfumează discret după duşul relaxant de după ora de fitness. Şi-n loc să-şi întâmpine prinţii consorţi cu gura mare rujată cu Dior - micro diamante, la un preţ exorbitant, îşi aştern, pe buzele tăcute, un zâmbet inestimabil.

luni, 5 aprilie 2010

Erfreut euch, ihr Herzen

Aşa s-a numit concertul de ieri de la Biserica Neagra. Concert de Paşte.
Johann Sebastian Bach - Gloria din Misa în si minor şi Cantata de Paşte "Erfreut euch, ihr Herzen!"

Atmosferă ambiguă. Membrii bisericii, evanghelicii, călcau cu pioşenie, se aşezau la locurile ştiute, meditau. Turiştii străini, cu rucsacuri în spate, călcau cu reţinere, făceau fotografii şi vorbeau în şoaptă. Românii noştri tropăiau, vorbeau tare, râdeau, îşi schimbau locurile, ocupau un rând întreg de bănci pentru prietenii care aveau să sosească imediat după începerea concertului şi aveau să plece, pe culoarul central, în timp ce duetul tenor-alt cânta în piano "Mein Auge sieht den Heiland auferwecht" (Ochiul meu vede pe Mântuitorul înviat).

Kyrie eleison!