sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Schimbarea la faţă

Fiecare om are o faţă. Măcar. Unii au două, sau mai multe, după nevoi.
Unii sunt arătoşi. Alţii frumoşi. Alţii ca nişte galoşi.
Deşi nu e drept, faţa, ca şi haina, poate să-l facă pe-un om mai om sau mai ne-om.
Când în loc de faţă porţi un dos, eşti hidos. Un zâmbet frumos te face mai omenos.

Unii decid să-şi schimbe faţa. Îşi rad mustaţa, îşi lasă plete, zâmbesc, se însufleţesc.

Prietena noastră veche, Eroarea 404 s-a customizat si ea.
Nu arată chiar ca o sfântă din vreo icoană, dar e aşa, oarecum mai umană.



joi, 27 ianuarie 2011

Vis de iarnă

Frig, frate, frig rău azi noapte. Minus 19 grade Celsius. Nici câinele, care are prostul obicei să latre de nebun în miez de noapte isterizând vecinii somnoroşi, nici el zic, n-a cutezat să iasă din cuşcă, necum să mai latre.
La 5.45 m-am trezit şi-am ieşit încetişor din dormitor să nu tulbur somnul colegului care s-a culcat la ore mici. Mi-am făcut cafeaua, am citit şi-ntre timp m-am răcit cu vreo patru grade. N-am avut curaj să fac foc în şemineu, de teamă să nu-l afum pe Vasile şi să-l conserv prematur. Am mărit temperatura termostatului la 25. Cum halatul nu-mi îmbracă şi metatarsienele, am zâmbit imaginându-mi cum o să-mi confecţionez eu mai spre bătrâneţe un fel de cotum de cosmonaut, din pături electrice pe care o să le alimentez la baterii. Cred că ar fi unica soluţie ca să mă văd, în sfârşit, caldă.

Spre orele 7.30 m-am gândit că puţină activitate fizică mi-ar pune sângele în mişcare aşa că am ieşit afară să mătur scările de zăpadă, să pregătesc gunoiul de expediere şi să inspectez trandafirii pe care, de lene, nu i-am muşuroit astă toamnă. (Am plătit inzecit, cu spaime şi frici, după fiecare ger).
Mi-am luat peste halat haina lui Vasile, am încălţat clăparii pe care îi ţin toată iarna la îndemână şi-am deschis uşa. Brrrrrr!!!!! Gerul mi-a îngheţat instantaneu nările, m-am întors după fular.
Am înşfăcat mătura şi-am început înviorarea. Scările, trotuarul, cărarea până la câine care, dacă mă pricep cât de cât la limbajul animal nonverbal, m-a înjurat de mamă din fundul cuştii pentru că i-am stricat somnul.

Zgomotele suspecte l-au trezit pe Vasile, care a ieşit în balcon, cu ochii cârpiţi, şuierând ameninţător să intru în casă că-mi îngheaţă tibiile şi sperii vecinii. Nu era departe de adevăr, halatul se oprea la cativa centimetri de clăpari, iar zona expusă gerului dădea semne de suferinţă.
După câteva minute am intrat în casă. Căldura m-a izbit violent. M-am dezechipat şi-am intrat la duş. Eroare fatală! Fiecare picătură de apă caldă mă tortura ca un pumnal înfipt in măduva oaselor. Degetele mi s-au umflat ca nişte castraveţi, faţa îmi era ca o tomată extracoaptă, iar în ansamblu arătam ca un leopard dinamovist. Trist. Foarte trist.

Pe la amiază eram epilată, coafată şi îmbrăcată. Aveam programare la masaj anticelulitic. Cum nu eram aptă să conduc am apelat la mila colegului. Negocierile au durat 10 minute. După ce i-am semnat lista de revendicări s-a învoit şi-am plecat.
Toropită şi uşor anchilozată, am dat să intru în salon, scuturându-mi picioarele. Care nu mai răspundeau normal la comenzi, aşa că au început nişte mişcări haotice, de alunecare, expandare, crăcănare şi dezmembrare. La aterizare am sosit pe burtă, cu clanţa în mână. Clienţii salonului săreau despuiaţi de pe paturi, uitând de propria goliciune, încercând să mă adune de pe jos. N-aveam decât prestanţa fracturată cominutiv, în rest eram teafără. M-am dezbrăcat, m-am cuibărit pe masă şi m-am acoperit cu toate prosoapele pe care le-am găsit la îndemână, de frig şi de ruşine.

N-am vorbit deloc timp de 90 de minute. Ca o coincidenţă tristă, muzica de fundal a fost asigurată de vechiul meu prieten chinez cu instrumentul lui dubios, care se tânguie şi-şi plânge stămoşii de doi ani încoace. Dacă o să scap vreodată de celulită, asta nu se va datora cremelor şi aparaturii performante ci acestui chinez cu picatura lui muzicală care, sunt sigură, poate ucide şi-o celulită mică, la o adică.

Acum vreun ceas, când mă gândeam că ziua a proape a trecut şi trăgeam nădejde că aventurile mele hibernale au luat sfârşit pe ziua de azi, văzând că gerul se instalează încet dar sigur, m-am gândit să-i duc câinelui o supă caldă, să se mai dezmorţească. Aceiaşi clăpari, aceeaşi eu. Nu ştiu cum am reuşit să mă impiedic prin nămeţi şi să mă întind iar pe burtă, ca la mare, pe plajă, cu cosiţele înmuiate în supa câinelui.
Nu vă mai povestesc cum arătam aşa, plină de zăpadă şi supă, cum m-am ridicat uitându-mă disperată dacă vecinii sunt pe la geamuri, cum m-am scuturat şi cum m-am evaporat, că vă umflă plânsul şi ziceţi că n-am avut noroc în viaţă.

Iarna, până şi norocul îmi îngheaţă.

luni, 24 ianuarie 2011

Hai să dăm mână cu mână!

Nu vom încinge Hora Unirii, cum aţi putea crede uitându-vă la data din calendar, ci vom vorbi despre strângerea mâinii ca formă de salut.
Cei şapte ani de-acasă plus restul din afara casei ar fi trebuit să ne înveţe pe fiecare când şi cum ar trebui să dăm mâna cu cetăţenii cu care interacţionăm.
Se spune că originea obiceiului vine din vremuri medievale când ridicarea mâinii în aer (sau strângerea ei) era dovada că ai venit cu gânduri paşnice şi neînarmat.
Astăzi, un psiholog contemporan găseşte prin căptuşeala gestului însemnătăţi mult mai absconse şi interpretări mult mai abstruse decât avea gestul originar.

Nu ştiu cum cataloghează specialiştii strângerile de mână, dar eu am propria împărţire.

Există o strângere de mână de bună simţire, aia care se întâmplă aproape fără să bagi de seamă, în mod natural şi fără efecte secundare. Tot ce trece dincolo de asta, într-o parte sau alta, lăsând sechele, sunt strângeri de mână betege. Beteşugul fiind al capului care diriguieşte mâna.

Sunt cetăţeni a căror mână întinsă seamănă cu un par, care te ţine la distanţa de proprietar. Ai zice că respectivilor le-a anchilozat din cauze necunoscute şi spinarea, şi gura, şi articulaţia cotului, singurele chestii din care mai mişcă fiind falangele, pleoapele şi picioarele. Nu-ţi zâmbesc, nu-ţi vorbesc, te privesc de parcă simplul fapt că respiri aerul aceluiaşi continent cu ei e o încumetare pe care n-ar trebui să ţi-o permiţi.

De partea cealaltă sunt unii care parcă n-au oase, pe care-i simţi ca pe nişte moluşte gata să ţi se scurgă printre degete. Ca nişte păpuşi gonflabile sparte, pe care dacă le strângi se depresurizează. Ăstora, dacă le strângi mai tare mâna se dezmembrează, se decompensează.

Unii, atunci când îţi apucă mâna, zici că te-a înşfăcat un crocodil de Nil. Te strâng, frate, de zici că n-o să-ţi rămână niciun oscior întreg şi nevătămat după ce-au terminat de salutat. După o astfel de strângere de mână gemi o săptămână.

Alteori eşti nevoit să dai mâna cu un pickhammer. Cetăţeanul te apucă strâns de metacarpiene după care începe să te scuture aşa de zdravăn că dacă nu ai ligamente sănătoase după ce termină cu tine eşti un morman de oase.

Dacă nu eşti extraordinar de norocos, nu mori înainte să dai mâna şi cu cineva care într-o viaţă anterioară a fost caracatiţă. Te apucă încetişor cu o mână, te trage spre el, te apucă şi cu cealaltă mână şi începe să-ţi escaladeze antebraţul, te strânge de deltoid, te bate pe spate, te masează, te agasează, te agresează. Şi nu te abandonează decât după ce te-au trecut fiori, răcori şi simţi că mori.

Tot astfel, există strângeri de mână atât de scurte că până ai clipit mâna pe care o strângeai s-a şi dezlipit, se ocupă de altă mână deja, iar tu rămâi cu-a ta în aer, stingherit şi nedumerit.
Prin comparaţie, sunt cetăţeni a căror strângere de mână e lungă cât o autostradă. Insul te apucă, te strânge, şi-ncepe să povestească fără să-ţi redea libertatea, conectat, ca o sondă de petrol la zăcămintele tale de energie. Dacă reuşeşti să-l decuplezi desprinzându-te din strânsoare, se opreşte brusc şi povestea moare.

Câte feluri de strângeri de mână vor mai fi oare? Puteţi completa, fiecare.

La început de săptămână, o sănătoasă strângere de mână!

joi, 20 ianuarie 2011

BLOG DE BLOG - cele mai bune bloguri din 2010

Categorii:

1. Marele premiu - Pentru că-mi place
2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie)
3. Blogul cu cel mai mult umor
4. Cel mai bun cititor/comentator
5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei
6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic
7. Cel mai informat blogger
8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
9. Cel mai bun blog al unui ziarist
10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri
11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică)
12. Cel mai bun blog de sport
13. Cel mai bun blog de muzică
14. Cel mai combativ blog
15. Cel mai activ blogger
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri
17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby). Aici vor intra blogurile culinare, de modă, de design, grădină, cîini-pisici, călătorii, colecţii. Desigur, juriul va putea să acorde mai multe premii, dacă va fi cazul.
18. Premiul de popularitate


Componenţa juriului:

Lucia Verona Simona Ionescu, Oana Stoica Mujea, Ştefania Coşovei, Matilda, Ioana Diaconescu, Adrian Năstase, Adi Hădean,
Alex Mazilu, Chinezu, George Şerban, Horia Gârbea, Ionuţ Iancu. Partener: blogosphera.ro.


Nominalizările mele:

1. -
2. Blog literar/Jurnal: http://incertitudini2008.blogspot.com/
3. -
4. Cel mai bun cititor/comentator: http://colours-sounds.blogspot.com/
5. -Cel mai bun blog de păstrarea memoriei: http://catalin-alexandru.blogspot.com/
6. -
7. -
8.-
9. -
10. -
11. Cel mai bun blog vizual: http://graphis-artwork.blogspot.com/
12. -
13. Cel mai bun blog de muzică: http://teonegura.wordpress.com/
14. -
15. Cel mai activ blogger: http://zamfirpop.com/blog/
16. -
17. Blogul pasiunii: http://mayas-esprit.blogspot.com/
18. -

Cei nominalizaţi de mine trebuie să preia leapşa şi s-o ducă mai departe, din blog în blog, până la victoria finală.

Pentru detalii, lămuriri şi postarea listei cu nominalizări, click aici: http://luciaverona.blogspot.com/2011/01/blog-de-blog-cele-mai-bune-bloguri-din_17.html




Dragii mei, iacătă-mă-s aşadar nominalizată la un concurs de concurs, arătând precum baba Vanga la Casa Albă, la dineul oficial al preşedinţilor.
Am aşa, cum să vă spun?, un sentiment de déjà vu. Am mai trăit o experienţă similară în clasa a patra, la concursul
"Cel mai frumos insectar".

Miloasă din naştere şi leneşă din fire, n-am zburat şi eu, ca tot pionierul destoinic în timpul verii, după insecte. În prag de concurs am înfipt din goana ghizdanului, într-o bucată de plută, următoarele vietăţi:

- două muşte, dintre care una încă mai mişca în timpul deliberării juriului
- un cărăbuş presat, care nu mai era în firea lui pentru că murise strivit pe asfalt
- un păianjen care de frica morţii se chircise atât de tare că putea trece drept orice altă gânganie
- un gândac de Colorado, îmbălsămat de bunicul, cu gaz
- încă vreo două-trei exemplare culese de prin natură, moarte de moarte naturală.

Nu tu un fluture, nu tu o libelulă, nu tu o insectă colorată, minunată.
La sfârşitul concursului am câştigat o mare experienţă. =))
Care, uite, îmi foloseşte acum.

Îmi urez succes şi promit că dacă voi câştiga Marele Premiu de Consolare, în discursul de decernare o să vă pomenesc pe toţi, prietenii mei care m-aţi citit, m-aţi nominalizat şi m-aţi iubit. Şi eu pe voi.

Hai, noi!

luni, 17 ianuarie 2011

Brânzoaice Ninja

ATENŢIE, imagini şocante!
Interzis minorilor şi persoanelor cardiace !


Cât să fi trecut, dragii mei, de când am prestat eu celebrele "Negrese"? Nu ştiu, dar aseară, după două cafele tardive, simţeam aşa, că-mi vine să iau drumul codrului, că mă ia cu furnici în degete, simţeam un fior arzător îndemnându-mă să creez ceva măreţ. Să mă investesc într-o operă de artă.
( Mă gândesc acum că de bună seamă îmi bătuse în poartă, vie şi nevătămată, inteligenţa kinestezică).
I-am cerut sfatul colegului Vasile care, lipsit totalmente de inspiraţie şi simţire artistică, mi-a propus să-i fac nişte clătite.
Sau nişte brânzoaice, a adăugat repede opţiunea a doua.
Ce om! Ochii mi-au glisat automat spre ceafă într-un gest de dispreţ total, pe deplin justificat de succesele mele incontestabile în materie de gastronomie.
Am căutat preţ de jumate de oră printre reţetele şi linkurile salvate de-a lungul timpului şi-am dat peste reţeta perfectă: Morişti cu cremă de vanilie şi piersici. Deja îmi imaginam, precum Maia Morgenstern în reclama de la Don Cafe, savoarea şi gustul moriştilor şi-al gloriei mele viitoare.

Faină, ouă, zahăr, unt = aluat neted. Piece of cake!
Când să purced la executarea cremei, am constatat că n-am lapte iar Puddingul expirase. Stânga-mprejur, inteligenţa spaţială m-a orientat spre înlocuirea cremei cu o umplutură de brânză dulce.
Aluat întins, pătrate 12/12, despicarea colţurilor, executarea moriştilor.

S-a ivit Vasile care, nerăbdător, mi-a sugerat să simplific procedeul de împachetare că pofta-i e mare. Ochii mi-au glisat iar a dispreţ, iar din gură am slobozit un cuvânt brut. Vasile a dispărut.

Morişti, gogoloi de brânză, piersică. Vai, nu mai aveam nici compot de piersici!
Relax, mi-a şoptit inteligenţa intrapersonală, se poate înlocui cu o vişină congelată.

Inteligenţa muzicală a sărit ca arsă:
O văd tremurând cu ochii-nchisi...
[...]
Siiinguuur, atât de singuuuur
Simt dureri pe care nu mai po-u-ot să le-nduuuur
...
Cu-atâta jale se tânguie Alin Oprea în melodia asta că dacă l-ai auzit odată, nu mai poţi lăsa nici măcar o vişină singură-n plăcintă! Aşa c-am pus trei vişine şi-am băgat tava în cuptor conform indicaţiilor: 15 minute la 200 de grade. Am pornit cronometrul şi-am plecat. Când a sunat ceasul eu eram deja cu Canonul de gât, pregătită să imortalizez opera aburindă.

Mare mi-a fost însă mirarea şi dezumflarea când am zărit moriştile, care numai a operă de artă nu aduceau! Păreau nişte caracatiţe schingiuite, cu ochii plânşi, cu gurile lăsate, cu tentaculele arse, un peisaj de coşmar. Nişte luceferi prăbuşiţi în neant.



Într-o fracţiune de secundă, una din inteligenţele mele (care era mai aproape), mi-a dat ideea să ascund creaturile SF şi să-mi salvez reputaţia împachetând seria a doua invers, adică gogoloiul de brânză îmbrăţişat de tentacule, pentru un efect mai puţin împrăştiat al vietăţilor finite. O altă sclipire de deşteptăciune m-a făcut să înfig o scobitoare prin vişină, străpungând tentaculele suprapuse, ca să mă asigur că brânza nu va scăpa din strânsoare.

De data asta n-am mai plecat, am stat lipită de cuptor să urmăresc evenimentele. După cinci minute totul părea ok. Mi-a revenit suflul. Pe la minutul opt însă, prima tentaculă a cedat. Dezastrul începuse. Burţile explodau, vişinele sângerau, scobitorile se culcau, visele mele se năruiau, monştrii renăşteau.
Sfârlezele din seria a doua semănau cu nişte luptători Ninja bătuţi măr de Chuck Norris.
Nenorocira zăcea, lată, în bucătăria mea. Izbândisem imposibilul, penibilul maxim.



Atras de miros, Vasile a apărut în prag şi când a dat cu ochii de arătările înşirate pe masă precum soldaţii căzuţi la Rovine, m-a-ntrebat şocat: ce-s astea, femeie?

Nu am idee!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

IQ

(Subiect hibrid, inspirat de postările prietenilor mei Robert şi George, deoarece IQ-ul meu nu e capabil să nască idei vii pe care să le hrănească apoi cu lapte şi să le transforme în fapte).

Aşadar, în opinia pertinentă a domnului Howard Gardner există opt tipuri de inteligenţă, după cum urmează:

verbală
logică-matematică
muzicală
corporală-kinestezică
spaţială
interpersonală (conceptul este apropiat de cel referitor la inteligenţa emoţională)
intrapersonală
naturală (legată de natură).

Fiecare cetăţean ar trebui să cam ştie, cel târziu la majorat (dacă părinţii nu s-au ocupat deja de treaba asta în locul lui) mai întâi dacă posedă vreo brumă de inteligenţă şi pe urmă, dacă s-a convins că nu se fâţâie degeaba pe planetă, să afle şi ce fel de inteligenţă dospeşte sau se stafideşte sub freza sa. Asta pentru a exploata resursele cu care a fost înzestrat, pentru a le îmbunătăţi şi a culege ceva foloase de pe urma lor.

În ziua de azi cetăţeanul are acces la tot felul de informaţii, se poate documenta, se poate perfecţiona, se poate testa, numai să vrea. Înainte vreme însă, nu era aşa.

Cei mai vechi pe lume ştiu că au existat vremuri în care Partidul făcea parte din familie, iar în unele cazuri ţinea chiar loc de mamă şi tată. Lui îi revenea deci şi sarcina să detecteze inteligenţa fiilor naţiunii şi să decidă apoi în ce fel trebuie ea orientată şi drămuită spre propăşirea Patriei şi dezvoltarea ei multilaterală.

În încercarea de a dibui din faşă inteligenţa corporal-kinestezică tătuca PCR a inventat cercurile pioniereşti "Iată ce pot face două mâini dibace", care urmau să scoată la lumină pe cei cu abilităţi pentru ţesut, cusut şi minerit, plus celebra competiţie Daciada, care învârtoşa în competiţii sportive muşchii fragezi ai naţiunii.
Detectarea inteligenţei naturale se efectua prin campaniile de recoltare a plantelor medicinale de pe dealurile şi câmpiile mănoase ale tării, prin obligativitatea ierbarelor şcolare şi, mai ales, prin practica agricolă din debutul fiecărui an şcolar, căci holdele record-mondial-la-hectar nu puteau fi adunate în hambar de cooperatişti doar.
Inteligenţa muzicală sărea în urechile activiştilor în cadrul Cântării României, iar inteligenţei verbale, fără îndoială, îi se zărea colţul mijind imediat după absolvirea Abecedarului şi mai apoi, crescând balşoi, în cadrul orelor de limba rusă.
Inteligenţa logico-matematică era o certitudine dacă elevul avea abilităţi de raportare a recordurilor pioniereşti, înmulţindu-le, adunându-le sau permutându-le în aşa fel încât el şi detaşamentul lui să iasă pe locul întâi la orice concurs.
Inteligenţa interpersonală era evidentă în cazul oricărui pionier ridicat la rang de comandant de grupă, detaşament sau unitate, iar cea intrapersonală se dezvolta cert, chiar dacă nu te năşteai cu ea-n trăistuţă, ori de câte ori pierdeai o olimpiadă, o daciadă sau o cruciadă pionierească: erai scos în faţa clasei, a şcolii, te spuneau lu' tata, îţi luau cravata, erai dojenit, beştelit sau ciuruit, în funcţie de cât de nereperată era onoarea şcolii.
După un asemenea eşec aveai timp berechet să cugeţi la tine însuţi, la micimea ta şi măreţia Patriei, să te treacă răcori, fiori, frici şi furnici.
Nici inteligenţa spaţială nu era uitată, excursiile de orientare turistică şi PTAP*-ul fiind edificatoare în acest scop, alături de machetele din seria "Oraşul meu plin de minereu" sau "Tractorul brăzdând ogorul" şi proiectele anuale sau cincinale - "Astăzi utecist, mâine tractorist" respectiv "Astăzi pionier, poimâine oier".

Din nefericire eu n-am strălucit la niciun capitol dintre cele enumerate mai sus.
Am câştigat o singură Daciadă, la 3000 de metri, apoi gloria mea a apus.
În clasa a treia am interpretat pe scena Cântării României melodiile "Să mai bem un păhărel" şi "Hai mândruţo-n deal la vie" dar n-am impresionat juriul, pesemne pentru că mi-am ales prost repertoriul.
Olimpiadele de matematica veneau mereu cu câte-o problemă sau o teoremă care mă băgau în dilemă şi mai departe de faza pe municipiu n-am ajuns niciodată.
La orientare turistică am avut, recunosc, cele mai slabe rezultate: reuşeam să mă rătăcesc chiar şi stând pe loc dacă se schimba ceva în decor prin mediul înconjurător.
Ceva minime performanţe am avut, totuşi, în cariera politică. Am fost şi pionieră, şi comandantă de unitate şi utecistă. Membră de partid n-am mai apucat să fiu, revoluţionarii n-au mai avut răbdare, mi-au călcat viitoru-n picioare.

Vieţuiesc şi eu, buimacă, precum iarba-n piatră seacă.

-----------------------------------------------------------
* acronim pentru “Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei”

joi, 13 ianuarie 2011

Leapşa SF

Am primit leapşa asta, concomitent, de la Amelia & Mihai şi de la Cătălina.
Iată răspunsurile mele:

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?

Lui Valeriu Butulescu.

2. Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?

Dacă tot s-a procopsit bietul cititor cu o biografie de cacao, care nu-i poate inspira vreun ţel măreţ în viaţă, să se aleagă măcar cu o lectură/scriitură inteligentă, suculentă.

3. Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmica pentru a păstra o «urmă» a umanităţii?

Păi, aş întocmi un colet în care aş pune aşa:

Conjectura lui Poincare rezolvată de Grigori Perelman;
Un CD cu Magnificat - J. S. Bach;
Old Man in Sorrow - Vincent van Gogh;
All the World's a Stage - William Shakespeare.
Plus un bileţel în care aş scrie aşa: După ce realizaţi mai mult ca noi, stăm de vorbă. Pe blogul meu. Şi le las linkul. =)) =))


4. Cum arată pentru dvs pauza ideala pentru a citi o carte?

Simplu: vară, telefonul aruncat într-un cazan cu smoală, vecinii plecaţi în Papua Noua Guinee (fără roaming) iar Vasile cu o frunză de rabarbăr creând o briză discretă.

5. Dacă aţi avea puterea de a «şterge» un personaj de roman care ar fi acesta?

L-aş elimina pe Iuda din Biblie.

6. Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?

Se spune că nu suportăm la alţii propriile defecte.

7. Câţi kilometri aţi merge pentru a gasi o carte ?

Înainte să purced la drum aş scrie pe blog ce carte-mi doresc. Judecând după evenimentele recente, un cititor o va cumpăra şi mi-o va trimite. Îi mulţumesc din suflet.

8. Dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi ?

Eminescu.

9. Care ar fi primele cuvinte care i le-aţi adresa (În afară de « Bună ziua ») ?

Mamă, ce ochi faini ai, mă' Mihai! Iar Luceafărul tău m-a dat gata, pe cuvânt! Ai un premiu la mine pe blog, treci şi-l ridică!
Hai pa, mă grăbesc că mă aşteaptă Ion Creangă să mergem la scăldat. Te-am pupat!


10. Descrieţi biblioteca visurilor voastre.

Un touchscreen incorporat într-un corp de mobilier, unde se tastează titlul cărţii, autorul, ediţia, fontul şi alte preferinţe, iar alături o fantă prin care cartea este ejectată ca dintr-un CD player.

Leapşa merge mai departe la Incertitudini şi la Loredana, dacă domniile lor doresc s-o preia.


luni, 10 ianuarie 2011

Varză cu barză

Explicaţiile Darei mi-au amintit de vremurile tinereţii mele când, pătrunsă de fiorul responsabilităţii materne, eram convinsă, în candoarea mea rotofeie, că voi fi o super-mamă şi că meritele mele vor fi incontestabil recunoscute şi numai bune de pus în ramă. Stăteam tolănită cu pruncul în braţe, cu un surâs tâmp în colţul cugetului, imaginându-mi ce educaţie aleasă, cuvioasă şi fabuloasă va primi progenitura mea. Cum o să-i povestesc eu agale despre tot felul de animale, despre litere şi cuvinte,
despre cele sfinte, despre oameni mari şi oameni mici, despre elefanţi şi furnici, despre lecturi obligatorii şi lucruri derizorii şi nenumărate alte învăţăminte cu care intenţionam să populez mintea micuţei făpturi.

Cum împărţirea de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg, unde îţi dă cu rest de fiecare dată, şi cum realitatea bate imaginaţia de-i sună apa-n cap, m-am pomenit dintr-o dată asaltată de treburi şi griji, de responsabilităţi şi cerinţe, de curiozităţi şi întrebări care mă luau de fiecare dată pe nepregătite, preludiul fiind doar o năzuinţă, uscată precum scheletele din Precambrian.

Amestecând cu o mână ghiveciul de hrănit gurile flămânde ale familiei şi cu cealaltă aspirând scamele şi praful ce-mi ameninţau respiraţia şi tihna, m-am pomenit lovită în moalele competenţei materne de întrebarea: mami, ce înseamnă sexi ?

Cum mă împărţeam istovită între activităţi foarte domestice, cum somnul de frumuseţe era istorie antică pentru viaţa mea contemporană iar freza îmi semăna în clipa aceea cu cea a lui Bon Jovi după ce i-a luat foc coama, mi-am ignorat junghiul din inimă şi-am improvizat un eseu despre cetăţeni apetisanţi, fără şunci, mai mult goi decât îmbrăcaţi, mă rog, ceva de genul acesta. Pruncul s-a mulţumit cu răspunsul meu la minut iar eu am fost convinsă c-a priceput esenţa explicaţiei. Convingerea m-a ţinut până în ziua în care, întorşi acasă după o absenţă de câteva zile, a deschis frigiderul căutând ceva de-ale gurii şi-a strigat nemulţumit că frigiderul nostru e foarte sexi şi că trebuie, deci, să purcedem urgent la cumpărături.

Greşeala mea capitală însă a fost explicaţia pripită pe care i-am dat-o despre venirea pe lume a copiilor. În slalomul meu printre provocări materne, am fost luată iar pe nepregătite. Ne-am întâlnit cu vecina de la etajul trei, foarte însărcinată, care se mişca precum un hipopotam octogenar. Micuţul meu a întrebat-o senin de ce mănâncă mai mult de două felii de pâine, mai mult de două ouă pe săptămână şi mai mult de două linguriţe de smântână în ciorbă, că uite ce grasă e. Biata femeie s-a grăbit să-l asigure că starea ei nu se datorează exceselor alimentare ci faptului că are un bebe în burtă.
I-am urat degrabă vecinei şi bebeluşului sănătate maximă, l-am înşfăcat pe-al meu de-o aripă şi l-am înghesuit în casă înainte să mai apuce să glăsuiască ceva.
Aveam însă de răspuns la nişte întrebări, vedeam după ochii bulbucaţi ai minorului că nu e rost de amânare a explicaţiilor.

Cum a intrat bebeluşul în burta doamnei Marin? Şi eu am fost în burtă la tine? Cât am stat acolo? Cum am ieşit? Ce-am mâncat în burtă?
Am tras aer în piept, am făcut o cruce cu limba-n gură şi m-am pus pe explicat. Acum ori niciodată.
Dragul mamei, să vezi, eu cu tac'tu ne-am gândit într-o bună zi că ar fi foarte frumos să avem şi noi un copilaş. (Pentru o fracţiune de secundă în colţul gândului mi-a apărut şi mie un profil de barză dar, cum hotărâsem să recurg cu orice preţ la adevăr, în doze corespunzătoare vârstei, am renunţat la legendă). Aşa că m-am dus la doctor şi i-am spus că vreau un băieţel, am continuat eu povestea. Şi doctorul m-a consultat şi mi-a dat o pastilă. Cât de mare era pastila? Cam atât. Era amară? Nu. Ce culoare avea? Albastră? Da. Şi după ce-am înghiţit pilula, a început să-mi crească burta... Dar cine a transformat pastila în bebeluş? Doamne-Doamne a făcut minunea, i-am răspuns eu, din ce în ce mai înfricoşată de drumul pe care am apucat-o. Şi burta mea a tot crescut, i-am povestit eu, arătându-i poze cu mine semănând cu un Zepellin supraîncâlzit, aşa că m-am dus înapoi la doctor să-mi taie un pic burta şi să scoată bebeluşul afară. Mă relaxasem oarecum, văzând că mă apropii de elucidarea problemei, fără urmări fatale. Numai că înainte să se intereseze de evacuarea lui din pântelece meu supraelastic prin cicatricea cu care mă pregăteam să-mi dovedesc spusele, pe el l-a interesat ce-a mancat cât a stat în burtă. I-am povestit de cordonul ombilical, prin care mancarea pe care o mâncam eu ajungea la el. De unde ştiai tu ce mâncare-mi place mie? Cum ai aflat că nu-mi plac ciupercile şi cartofii cu păr? Eram amestecat cu mâncare când am ieşit? Ai înghiţit şi-o o veioză mică-mică sau ai ţinut buricul deschis tot timpul ca să intre lumina la mine? Cât am stat eu în burtă tu ai râs tot timpul pentru că te gâdila părul meu? Ăăăăă....ăăăăă...

Într-un târziu, epuizată, am scos-o la capăt cu venirea lui pe lume şi mă credeam scăpată de griji când, văzându-mă într-o zi înghiţind o pilulă, m-a-ntrebat dacă nu cumva am de gând să cresc în burtă vreo fetiţă, pentru că pilula, a zărit el, era mică şi roz, iar din aia garantat n-are cum să iasă un băiat. N-aveam gânduri despre fetiţe, l-am asigurat.

Pacea n-a durat. Odată ajuns la grădiniţă a aflat adevărul întreg. Că pe copii nu-i aduce barza mai ştiau câţiva, dar că ei se nasc din pilule nu se mai auzise până atunci. Aşa că au rugat pe fratele mai mare al unuia din grupă să le elucideze misterul. Pus în situaţia de-a dovedi că pentru un frate mai mare viaţa nu are secrete, imberbul le-a explicat detaliat cum se petrec lucrurile. Şocaţi, cu ochii cât cepele, au apucat fiecare spre casele şi mamele lor, puşi pe lămurit adevărul. Al meu era pus pe război, a urlat tot drumul înspre casă de ziceai că-i arde cineva maţele cu lumânarea, s-a încuiat în cameră şi m-a ameninţat la intervale regulate că sunt cea mai mincinoasă mamă din tot universul, că n-o să mai creadă niciodată nimic din ce-o să-i spun, că are de gând să plece de la mine de pe tot, şi-o să vad eu atunci cine o să-mi mai facă desene de ziua mamei.

Mă luase cu răcori, cu fierbinţeli, cu ameţeli, eram varză! Mai bine rămâneam la barză, mă gândeam siderată.

Mi-am cerut iertare, am făcut plecăciuni, promisiuni şi-n cele din urmă m-a primit în cameră pentru o discuţie lămuritoare. M-a-ntrebat ce-a fost în capul meu de mi-a venit să spun asemnea prostie, care l-a făcut de râsul grădiniţei, când puteam să-i spun adevărul despre cum ajung copiii în burtă. Erai prea mic şi mi-a fost teamă că n-ai să înţelegi, i-am răspuns, cu glasul pierit.
Păi, puteai să-mi explici că femeile sunt ca un garaj în care parchează taţii şi varsă benzina din rezervor.

Nu mi-a trecut prin cap, să mor!

duminică, 2 ianuarie 2011

Şi te-ai dus, dulce minune...

...Ş-a murit iubirea noastră!


Gata, spiritul Crăciunului s-a evaporat, sărbătorile s-au terminat, am colindat, am urat, ne-am îmbuibat, ne-am îmbătat, ne-am distrat, ne-am adorat, e timpul să revenim la normal.
E timpul să ne urâm iar, să ne furăm căciulile, să ne ciomăgim în pace, să ne omorâm cum se cuvine. Am fost buni destul, ne ia cu greaţă de-atâta feerie, de-atâta pace, de-atâtea urări de iubire, de-atâţia îngeraşi bălai, de-atâta noroc, zurgălăi şi-atâtea suflete calde.
Avem pete pe retină de la atâta lumină, de la atâtea artificii, lumănări, steluţe şi sclipiri de fericire. Deja ne e dor de întunecimea, de pizma şi alergarea noastră cea de toate zilele, de normalitatea noastră tocită-n coate.

Sărbătorile ar fi îngrozitor de frumoase dacă n-ar fi atât de copioase, atât de de tămâioase, atât de siropoase. După un an de zile de cătături piezişe, de sabotaje, de viraje printre competiţii şi contradicţii, iubirea, pacea şi feeria ne dau peste cap glicemia.

Gata, de azi am scăpat!
Moş Crăciun s-a cărat la Polu' Nord, vacanţa s-a terminat, am gătat şi purcelul, poate începe măcelul.