vineri, 21 decembrie 2012

Meandrele concertului

Că asta e perioada din an cu cea mai mare concentrație de concerte știe tot omul, nu sunt destule zile în lună și săli care să-i cuprindă pe toți cei care au ceva de cântat, de colindat, de urat, de câștigat cu ocazia Crăciunului și Anului Nou.
Eu am ales aseară Concertul simfonic extraordinar dedicat sărbătorilor de iarnă al filarmonicii din urbea-mi. Sala Coloanelor, Casa Armatei. Ținând cont de numele vărzos, de biletele epuizate cu o lună înainte de concert, de prestația filarmonicii din anii precedenți și de faptul că printre invitați era și un tenor cu nume sonor mă așteptam ca-n timpul concertului să nu-mi pot ține în frâu părul de pe ceafă, mă temeam c-o să mi se-apuce palmele de aplaudat de nebune în mijlocul ariilor, eram convinsă c-o să mă-ntorc acasă cocoșată ca Moș Crăciun, de emoție.

Ne-am găsit locurile greu, cu ajutorul unui plasator. Care ne-a plasat lângă o coloană, desigur. Iar eu, norocoasă cum mă știți, am nimerit fix unghiul ăla din care vedeam doar zbaterea tristă al tricepsului cântăreței de la harpă și din când în când coada de cal a dirijorului. Nu-i nimic, mi-am spus, la concert vii să asculți muzică, nu să admiri instrumentiștii. Am închis ochii cu o mișcare lentă, controlată, cum am văzut eu că făcea Bruce Lee la antrenamente, ca să intru în atmosferă. Am evocat apoi lecțiile mele de pian din tinerețe ca să-mi prepar ființa pentru concert, pregătindu-mă să vibrez în fața actului muzical. N-am simțit nimic, nicio vibrație, așa că după vreo paișpe secunde am deschis ochii de frică să nu adorm în scaun și să mă fac de cacao. Nu mai aveam timp de alte tehnici de sensibilizare, prezentatorul deja ne ura audiție fericită. 

S-a cântat  Star Wars, Nessun Dorma, Teleenciclopedia, Valurile Dunării și alte chestii celebre, dar nu despre repertoriu vreau să vă povestesc ci despre soliști. Întâi a apărut o tanti soprană cu o rochie care părea că stătuse înghesuită-n valiză de la Crăciunul trecut. N-a mai contat ce-a cântat, eu nu mă gândeam decât la un fier de călcat. Dar diva se simțea minunat, dădea ochii peste cap, dădea din aripi, dădea tot ce avea. Nu avea prea multe, dar era clar o fire generoasă. Mărturisesc că eu n-am auzul foarte fin, am unul așa, mai rudimentar, nu ginesc intervalele prea mici, dibui de pe la semitonul cromatic încolo, adică intervalele de la cinci come în sus. Așa că dacă până și urechea mea grobiană a fost scghingiuită de niște acute la care soprana n-a ajuns  cu niciun chip, mă-ntreb cât de tare i-a durut pe cei cu auz absolut.

Pe urmă a apărut tenorul. Un corean tinerel, cu burtă și păr făcut permanent. Și cu-n cap mai scund decât solista boțită. Au cântat ce-au cântat și pe urmă s-au apucat de valsat. La faza cu pirueta ea se lăsa ușor pe vine, pentru că mâna lui micuță și grăsuță nu se putea întinde suficient de sus cât să nu-i zburlească ei coada de cal artificial.

Cum eram plasată strategic în spatele coloanei și nu prea aveam la ce mă uita, călătorind eu cu privirea prin sală în timpul unei arii am zărit o spectatoare atât de pătrunsă de muzică încât mi s-a făcut rușine cu mine așa nesimțitoare cum eram. Femeia asta știa cuvintele pe de rost, le murmura odată cu solistul, se unduia în ritmul muzicii,  smucea discret capul într-o parte ca adolescenții EMO când le intră bretonul în ochi, aplauda frenetic fix când trebuia, semn clar că nu ocupa locul degeaba, ca mine. La un moment dat am avut surpriza să vedem că soliștii părăsesc  scena și intră într-un fel de dulap de unde au continuat să cânte pe tonuri tot mai acute, când solo, când în duet: ”Amoreeeeeeeeeeee....amoooooore.........amoooooreeeeee....”. Pentru aplauze au ieșit afară. Coreeanul era lac de apă. De la răcnit, am gândit.

În timpul ariei următoare soprana exuberantă s-a plimbat prin sală și li s-a așezat pe rând în poală la câțiva domni îmbrăcați în costume cu rever tip ”fluture-1980”. Lor nu le-a mai fost frig și-au zâmbit constant până la sfârșitul concertului.

Momentul suprem a fost aria în care soprana, aflată pe la mijlocul sălii, îl striga pe corean în stil italian (Alberto, Roberto, Giovani, nu-mi mai amintesc cum), iar prietena mea care venise la concert direct de la stomatolog, cu falca anesteziată, a scăpat printre dinți, cu obidă: ”Antonio, fa caldo!”  Și s-a declanșat dezastrul. Am râs de ne-am cocoșat, cu capul prin poșete, prin mâneci, pe sub eșarfe, să ne scutim aparținătorii de-o rușine demnă de gazetele locale de azi. Bieții băieți se uitau siderați la noi, nepricepând ce ne-a apucat. Le-am explicat. Nu prea s-au amuzat. La sfârșit, pruncul mi-a spus, distrus: ”Mama, adu-mi aminte să nu te mai duc niciodată la concert fără adeverință de la medicul de familie.”

Nu cred că mai apuc să scriu ceva pe-aici până la Crăciun, așa că vă doresc tot ce-i mai bun!

 ”Brad de Crăciun și capre de Anul Nou”, cadou:

 
 (sursa foto: Vlad Slavic)

vineri, 23 noiembrie 2012

Fiul nopții

Citită la lumina zilei, cartea lui Constantin Zlibuț-Jacotă poate produce oarece surprize și seisme emoționale. Nimic grav, palpitații slabe, echivalentul unui cutremur de 2,5 grade pe scara Richter. De pildă, vameșilor de la Curtici li se poate usca gâtlejul și ștampila de emoție descoperindu-și portretul robot la pagina 50, câteva pensionare ar putea leșina trezindu-se cu chiloții tanga la vedere deși juraseră că ele n-au purtat decât dedesubturi old fashion toată viața lor, bărbații s-ar putea trezi cu poftele deconspirate, disecate ca o broască la ora de anatomie, deși le juraseră a mia oară consoartelor că  nu visează decât naturi moarte cu gutui coapte sau, în orice caz, doar vise decente, alb-negru-cețos.

Har Domnului, fiecare avem dreptul inalienabil să citim cărțile asortate cu creierii, inimile, vârstele și stările noastre. Suntem liberi să citim enciclopedii, poezii, SF-uri, eseuri, romane fanteziste, polițiste, reviste, cărți de bucate, biografii romanțate, abecedare, ziare, rapoarte, pancarte, si așa mai departe.

După această ultimă lectură, când o s-o mai aud pe vecina de la sud cum zbiară isteric din pricini neelucidabile, n-o să-mi mai sun agentul imobiliar să-mi caute client la casă ci mă voi răzbuna citind următorul fragment:

”...(femeile) țipau nu ca de o spaimă mare, ci ca la o competiție, cine zbiară mai lătrat, mai aproape de urechea vecinului (eu, în cazul în speță) ba ca lupul, ba ca țigăncile bătute de concubin, rotindu-se giruetă în toate cele patru puncte cardinale...”

Când va fi să-mi sfătuiesc pruncul cu cine să se-nsoare, o să-i strecor sub pernă citatul de la pagina 115, caligrafiat, parfumat și subliniat:

”Măi, să-ți alegi nevastă doar în funcție de cum se comportă în situații de necazuri aviatice. [...] 
Dacă aleasa se repede, bulucindu-se, spre fereastră, las-o, știe ea ce face... Doar să te îndepărtezi nițel, că poate nu vrea să sară singură...”

Cartea poate fi citită în vacanța de iarnă, înghițită curativ, ca un Nurofen - răceală și gripă, cu o cană de ceai de mușețel. Dar dacă schimbi clăparii cu mocasinii și mușețelul cu sunătoarea, descoperi subtilități care-ți scapă la o lectură în viteză, pe schiuri, cu ochelarii aburiți. Autorul nu scrie bățos, pătruns de propria însemnătate, condeiul său are indubitabile aplecări ludice, demonstrând că importanța ori gravitatea unui subiect nu impune cu necesitate un ton măreț și-un limbaj solemn:

”Circulația sanguină în dreptul vârstei cu numărul trei e anevoioasă, ca să folosesc un eufemism pufos pentru greoi-tâmpită. [...] Așadar, nici vorbă de senectute luminoasă, înțelepciune și alte platitudini cu care mascăm ultima rundă. Ceea ce rămâne, oarecum intact, este demnitatea de a nu spera în minuni. Intervine, salvator, somnolența, ațipitul de-a-n picere, obnubilația pe gratis, crepusculul la preț de leuștean uscat, ca o recompensă mincinoasă. Undeva, la coadă, vag conturată dar insistentă, spaima, dar și speranța că aceasta nu va fi trăită pe viu, în direct, și că se va îneca decent în ultimul somn.”

Că boierul Jacotă mânuiește cu aceeași măiestrie și penița și pensula este evident, domnia sa pare că mai degrabă și-a pictat personajele decât le-a descris în cuvinte. Când a venit rândul femeilor nunțele pastel i se gătaseră deja, toate au păcate de un roșu aprins, obiceiuri violet, neînstare să deosebească verdele de China de roșul de Burgundia. Pe domnișoarele surprinse fără furou, autorul, obosit, nu le-a mai vopsit, le-a băgat în carte ca atare, bej-nude. Și le-a îndetelnicit cu activități asortate:

”Așa se face că am învățat amorul pe de rost de la o doamnă îngrijită, după dicție și ingenuitate, soră geamănă cu sfânta Maria. Dânsa, gureșă ca o vrabie abia scăpată din ghearele unui uliu, m-a condus la cuibul ei și, fiindcă nu găseam bucătăria, ne-am dus direct în iatac unde, șoptit și cald, mi-a spus că în dormitor toate sunt admise, că aici și dracul are probleme cu vederea, pe treisferturi orb...
Au urmat momente în care dracul virtual și-a pus mâinile la ochi, apoi, prevenitor, la urechi...”

Bărbații care au zâmbit condescendent la paragraful anterior nu trebuie să citească integral cartea ci doar până trec de pasajul următor:

”Cum poți repara un ceas care a rămas fără cuc? Nicicum. Ateliere de acest gen nu au existat și nici meșteri. O disciplină care, numai dacă o atingi, naște drame. Așa că nimeni nu s-a învrednicit să o zgândăre. Odată intrat în muțenie, nimic nu va învia plescăitul cucului. Nu va mai respira, nu va mai bucura pe nimeni. Va sta pleoștit, jignit de destinul său efemer, de inutilitatea orgolioasă, un apendice împăiat cu memorie vie, răzbunător...

Și eu sunt pomenită în carte. În treacăt, discret, mai mult prilej decât subiect, autorul evocând un fragment din corespondența noastră particulară. ”Rar pripășită pe aceste locuri”. Așa m-a descris. Pe loc m-am și imaginat cu penajul imaculat, așteptată și respectată ca barza în țările cu natalitatea la limita de avarie. Rara avis, ”voal peste șindrile”, cum caligrafia, încântător, în dedicație, domnia sa. Aș putea să afirm că am devenit celebră. Dacă mâine dau colțul, dispar în plină glorie. Am intrat în istorie.


Fiul nopții e o carte alunecoasă, insidioasă, spumoasă, delicioasă.

luni, 19 noiembrie 2012

Pitici și frici


Îmi cer iertare de la toți cei care au trecut pe la mine în ultimele două luni și-au plecat dezmăgiți c-am dispărut într-o bună dimineață ca măgaru-n ceață fără să pun măcat un bilet pe ușă. Aveam unul cu ”vin imediat” dar nu era adevărat, sunt evadată pe perioadă nedeterminată. Cresc prunci. (Oare de ce am  impresia că nimeni nu e surprins? :D)

Mi s-au născut, așadar, două nepoțele gemene, verișoare cu Mihnea, pe care le doare fix în pempărși de blogul meu. Ele vor să fie plimbate, schimbate, pudrate, masate, distrate, legănate. Un batalion de adulți le slujim cu schimbul, ne uităm la ele ca la bijuteriile coroanei, căscăm ochii ca Ion când a văzut girafa când vedem cum își semețesc căpșoarele la nici două luni, leșinăm sincron la fiecare gângurit, ne revenim în simțiri la fiecare râgâit și ne ofilim ca lăptucile după câte un ”vânt” ale cărui notele de vârf ne umezesc ochii. Cele de bază ni-i asanează.

Nu știu cum va fi când voi avea propriii nepoți, dar deja mi se chircește sufletul de frică la gândul că voi fi și mai extaziată-fermecată-încântată-alienată decât sunt acum de pruncii rubedeniilor. Mă și imaginez în sevraj, făcând ture ca o leoaică prin savana pârjolită de secetă pe lângă gardul nurorii cu nepoți și ea strigându-mi de după draperie c-am greșit și savana și anotimpul de vizită.
Mama mia!

Isabela și Sofía:


duminică, 2 septembrie 2012

Facebook

N-ai cont de Facebook, nu exiști. Eu am, exist, dar nu cred c-o mai duc mult. Într-o bună zi o s-o mierlesc, intoxicată și bășicată de ce-am văzut pe pereții Facebook-ului. Da, știu, o să-mi spuneți că nu m-a silit nimeni să-mi fac cont și că n-am decât să-l șterg dacă nu-mi convine. Nț!  Nu pot să-l șterg pentru că din când în când mai aflu și eu pe unde mi-e pruncul. E un fel de prevenție a infarctului miocardic, dacă vreți, când se face ora 3 AM și nici urmă de urmaș, ca să zic așa.

Generația asta trăiește cu picioarele pe pământ și cu restul organismului pe Facebook.

”La cafea cu Pufi!!!!   ♥ ”  Unde Pufi poate fi colegul de dormeză sau canișul, n-am de unde să știu, pentru că Ali Alinutza e prietena prietenei lui Billy Gilly, cu care habar n-am cum m-am procopsit în lista de friendși.

”Nae Vâlvătaie posted a new photo”. Poză cu o babă stafidită-îmbrobodită, subtitrată agramat cu un text duios-siropos: ”Da-ți like dacă aveți o mamă care vă jelește și vă iubește”. Like nu-ți dau, măi Nae, dar mă tentează să-ți răspund ca băieții de la Sector 7 & Krem: ”Nu vărsa o lacrimă/Mă-ta are cratimă”.

”Nelu Colonelu send you a request in  Buggle.  Bagă-l unde vrei tu, Nelule, dar pe mine scutește-mă de strigătele astea de ajutor! (Oricât am sperat c-am blocat toate jocurile astea cretinoide, se vede treaba că ei reușesc să inventeze altele noi cu care să-mi mențină nervii sculați.)

”Lia Ciocârlia updated her profile photo”. Nu-mi mai amintesc cum arăta vechea fotografie de profil, dar sigur era mai reușită ca asta în care Lia Ciocârlia arată mai degrabă ca un bâtlan electrocutat.

”Vergil Neibărhud added 57 new photos to the album ”Iubirea mea”. Vergile, era să mă păcălești iar că albumul e dedicat vreunei adolescente fosforescente din zilele noastre, când de fapt tu i-ai făcut Fiatului tău Panda din deceniul trecut o nouă ședință foto. Acum sunt precisă că are mai multe poze decât a avut Naomi Campbell în toată cariera.

”Veta Coamă likes ”IMPOTRIVA CĂDERII PĂRULUI's photo”.  N-aș fi aflat de noul șampon ”cu extract de găinaț de vultur moțat din Anzii peruvieni” dacă prietena mea bio n-ar fi dat like la poză. Acum știu de ce am părul firav, dar n-o să dau în veci atâta bănet pe-un șampon de rahat, fie el și de vultur moțat! Iar de plecat în Peru nu plec și de-ar fi să-mi strălucească țeasta ca a lui Bruce Willis. Aș putea însă să-mi fertilizez pleata cu vreun plăcintoc autohton, șezând sub culoarul aerian al porumbeilor vecinului dacă chiar o să chelesc, mă gândesc.

”Miorița Laie shared Câștigă un Samsung Galaxy S3's photo”.   Încă una din ciclul ”Aferim, aferim/Fiți atenți cum vă prostim!”. O să câștig Samsung-ul ăla când mi-o crește părul creț și ochii albastru de Voroneț.

”Croitorașul cel Viteaz: Vând mașină de cusut Ileana”. Cumpăr numai la pachet cu Cosânzeana, că e contemporană cu mașina de cusut Ileana.

”Artemiza Baltă is with Gil Pescariu at Laguna Albastră”  Urmează o serie de poze în care Artemiza stă fie tolănită cu ea însăși la soare, fie se bălăcește-n mare. Până la glezne, ca să-i vedem costumul de baie ”deopies” și burtoiul pârlit.  La câtă celulită are n-ar mânca-o nici crocodilii, dacă s-ar scălda în Nil. Mă-ntreb cum rezistă Gil.

”Simona Lingual added 25 photos at the album ”Italy”.  Mărturisesc, fata asta e moțul de pe tortul Facebook-ului. Din circa 20 de poze pe care le postează zilnic, în 19 e cu limbocul afară. De când îmi schingiuiește ea retina cu pozele în care e veșnic cu limba-n bătaia blițului, nu mă mai ling pe buze nici după resturile de glazură care mi se lipesc pe bot când mănânc tort.  Iar de va fi nevoie să mai merg la doctor vreodată, cu niciun chip n-o să mai casc gura să zic ”A”. Doctorii nu vor mai obține de la mine dect maxim un ”U”, scurt, cu trompa orientată spre parchet. Dar asta nu e tot, vorba ălora de la Teleshopping. Fata noastră și-a molipsit și prietenul cu obiceiul ei sinistru. Distinsul, de la o vreme, începe să apară prin câte-o poză duioasă, cu limba scoasă. O fi în limbă după ea, mă gândesc, de apare îmbrăcat în costum, cu pantofi de lac și cu limba atârnându-i, lată, în loc de cravată.

Ritzi Pitzi was tagged in Ionutz cel Micutz's album ”La școală”. Micutza Ritzi apare în pozică, cât e ea de mică, îmbrăcată într-o cordică.  I-ar cădea stafidiți toți strămoșii din arborele genealogic dac-ar vedea-o pe micuță cum umblă ea la școală, îmbrăcată numa-ntr-o cordeluță îngustuță. Cum avea disperată nevoie de glorie, a apelat la bunăvoința lui Ionutz, pentru că n-a-ndrăznit să-și pună poza pe propriul perete în Facebook, de teamă c-o ochește bătrânu'. Că doar l-a mai găsit odată vâslind disperat pe urmele ei, pe internet. Când i-a zărit moaca și cererea de prietenie s-a făcut stacojie. 
- What's on your mind? - o întreba duios Zuckerberg.
- WTF! - atât a mai apucat să scrie până când s-a ivit daddy din sufragerie. Apoi i-a răspuns senină la toate necunoscutele care-l chinuiau. Când a ajuns la traduceri, a tras de timp, o secundă:
- Ce-nseamnă WTF, zici?  Ăăăă... 
- Welcome To Facebook!  Pupici!


joi, 16 august 2012

Aniversară


Ce-ți doresc eu ție, dragă Văsălie,
Omul meu de glorii, omul meu de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Ca mândră nevastă,  aste le nutresc;
Rămâie-ți căruța dacă-ți moare calul
Dulce Văsălie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace
Eu sunt, Văsălie, tainic surîzînd.
Ești legat de mine, nu mai ai ce face,
Zburdatul nu-ți treacă nici măcar prin gând!
Ci în sînu-mi vergin lasă să coboare,
Galbenii ce-n soare fain strălucesc,
Urcă-mă-n căruță sau mă ia călare
Și mă du, Vaslie,-n Mall să-i cheltuiesc!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Văsălie!
Îngeraș cu harpă plutind printre nori!
Fiu-tău să-ți facă nepoți în prostie,
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Un gât de tărie, gulaș unguresc,
Vis de vitejie, fală și mîndrie,
Dulce Văsălie, asta ți-o doresc!



duminică, 12 august 2012

Myths busted!

Nu știu alții cum sunt dar eu când auzeam cuvântul ”deltă” deja vedeam roiuri de țânțari, simțeam miros greu de baltă, damf de pește, ape invadate de mătasea broaștei, ouăle broaștei și orăcăitul broaștei.
Nimic nu mă îmbia, vreau să zic, nimic nu-mi făcea cu ochiul, nicio tentație nu mă chema pe baltă.

Dar iată-mă poposită săptămâna trecută în Delta Dunării. Cu bagaj minim: două cărți, doi pantaloni scurți, niște tricouri, ochelarii de soare și Canon-ul.

Soră-mea a plecat de-acasă cu vreo cinci valijoare: una cu pantaloni, una cu tricouri, una cu papuci, una cu cosmetice și una cu creme, loțiuni, brățări mirositoare, plase, pastile și emițătoare de ultrasunete. Când s-a urcat în șalupă arăta ca Rambo, înarmată și determinată să țină orice vietate departe de epiderma-i delicată.
De cum am acostat s-a împachetat, s-a emulsionat, s-a badijonat și-a așteptat atacul vietăților bălții ca în filmele lui Hitchcock. Nu s-a-ntâmplat. Țânțarii au plecat în Australia, cred. Li s-o fi acrit și lor de-atâta căldură.

Myth busted deci, delta nu cocăie de țânțari, cum se crede, poți pluti liniștit și romantic cu barca pe valuri.




Un alt mit este cel legat de pescuit: ca să prinzi pește, zice mitul, trebuie să fii profesionist, să deții uneltele și cunoștințele adecvate: undițe, lansete, năluci, mulinete, cârlige sofisticate, momeli specializate, tehnici complicate, zone selectate științific, momente precise.

Myth busted! N-ai nevoie decât de-un băț cu o ață de care să atârni o momeală. Și nu-i musai să fie râme contorsionându-se-n chinuri, poa' să fie și gogoloaie de pâine cât o alună. Dovada suntem noi, cei mai începători dintre pescuitori.

Pruncul a prins peștișorul de aur dacă mă-ntrebați pe mine, deși specialiștii au zis că era o Lepomis gibbosus. (Nicio legătură cu gibonul, cum ar putea părea la prima citire).

De Vasile nici nu mai vorbesc, deși a fost prima dată în viața lui când a pus mâna pe-o undiță, a prins pește de-a ofticat toți profesioniștii cinci kilometri în aval. Plus c-a făcut economie de râme, a prins și trei pești per râmă. (Ultimul biban a fost dobitoc de-a dreptul aruncându-se ca nesătulul pe-o ciosvârtă de râmă care mai fusese molfăită de doi nefericiți înaintea lui).

Soră-mea a fost însă, de departe, atracția evenimentului. Peștii stăteau parcă la coadă să se agațe în undița ei. Cum arunca undița, cum sărea peștele și înghițea. La orgoliul ei am suspectat-o inclusiv c-a plătit un scafandru care să-i înfigă peștii în cârlig. Dar cum fără dovezi nu putem emite acuzații, rămâne deocamdată regina neîncoronată a pescarilor amatori.

Numai eu, cu norocul meu legendar, am prins, după ore de trudă, un singur peștișor, de vreo 5 centimetri. Nu știu ce specie era, că nici pescarul profesionist care ne însoțea nu i-a dibuit rasa: era incolor, inodor și cam inert, adeptul eutanasiei, cred. Ori mai fusese pescuit de vreo paișpe ori în ziua aia și nu mai avea nici discernământ, nici vlagă. La sfârșit, umilită și hămesită, am aflat că undița mea avea cârligul ciung, îndoit excesiv și că chiar înghițit, cârligul îi aluneca peștelui pe gâtlej lin ca o bucată de slană. Luați-mi prestația drept excepția care confirmă regula și mai avem un mit spulberat.




Pădurea Letea. Mit între mituri. Am pornit cu șalupa. Când apa n-a mai avut adâncime suficientă ne-am transferat în bărci. Ultima parte a drumului am parcurs-o în căruțe. Norocul mi-a surâs din nou: vioaie cum sunt era să rămân de căruță. La propriu. În ultima clipă mi s-a indicat locul rămas liber: lângă vizitiu, în spatele calului cel bășinos. Tot drumul m-a parfumat și m-a îmbălsămat. Când am coborât, nările mi-erau anesteziate, picioarele bășicate de cât m-a plesnit cu coada, iar posteriorul mi-era lat ca scândura pe care am săltat tot drumul, precum mingea driblată de ”Magic” Johnson.

Pădurea Letea în ziua în care-am vizitat-o noi n-avea nimic de-a face cu pozele de pe net, cu vegetația luxuriantă, cu lianele grecești. Cât despre hergheliile de cai sălbatici, n-am văzut nici măcar un exemplar. Dar am vizitat locul unde șed ei la umbră în zilele caniculare. Am vizitat, mai exact, un morman de bălegar care mie, cu toată hiperosmia mea, mi s-a părut a avea fix același parfum ca al calului domestic în spatele căruia am călătorit și-am nădușit.
Nu tu liane, nu tu cai, nu tu vulturi codalbi, nu tu șoimi. Doar copaci rari, un stejar secular, iarbă uscată și nisip în ochi și-ntre dinți.
Myth busted, again!




Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost excursia pe lacurile  Bodaproste, La Amiază, Cazanele, Dunărea Veche și Trei Iezere, unde am văzut pelicani. Mulți, frumoși, spectaculoși.




Și mi-a mai plăcut mâncarea. Pești de toate mărimile, gătiți în toate felurile, pentru toate gusturile.

Vrei o siluetă zveltă?
Mănânci peștișor de Deltă.   :))


miercuri, 1 august 2012

Planuri de viață


Nu e vorba despre planurile mele de viață ci despre cartea lui Vasile Baghiu, proaspăt apărută la Editura Polirom. Vă veți fi obișnuit deja că de la mine nu aveți a vă aștepta la recenzii științifice, la păreri cu greutate, specializate, care pot să vândă o carte.  Eu scriu din perspectiva cititorului de rând care nu urmărește decât să-și îngusteze milimetric ignoranța, să mărească cu încă o aruncătură de băț distanța dintre el și strămoșul său australopitec.

(De câte ori spun ceva despre câte o carte îmi amintesc, fără excepție, de comentariile de la Limba și literatura română pe care trebuia să le memorăm cu punct și virgulă dacă voiam să luăm examenul. Repetam ca niște papagali părerile unor necunoscuți despre cărți, despre personaje, ni se inflamau creierii de la frazele pompoase din care nu pricepeam mare lucru, căci ce să înțeleg eu, de pildă, care nu mă pupasem cu nimeni încă, din comentariul la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Nu pricepeam mai nimic, mă lua cu nădușeli învățând pe de rost fraze care-mi dădeau insomnii ori mă făceau să vorbesc în somn:

”Prin memorie involuntară, declanșată de discuția de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv în jurnalul de campanie, aducând în prezent experienta sa erotica: "Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală". 
Fata are "ochii mari, albastri, vii ca niște întrebari de cleștar” și deși ”avea oroare de matematici” îl însoțea la cursurile din care ea nu înțelegea nimic, "numai ca să fim împreuna () și asculta, o oră pe săptămână, serioasa și cuminte ca un cațeluș, principiile generale ale calculului diferențial". (Sursa)

Mă uitam în oglindă la ochii mei și constatam dezolată  nu numai că nu erau albaștri, dar întrebările din ei nu erau, clar, de cleștar! Păreau mai mult de smoală, așa, și prin urmare mă gândeam că n-o să se îndrăgostească de mine niciun student, mă și vedeam măritată cu-n repetent, ascultând, de opt ori pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, tabla înmulțirii cu doi.

Ca o ironie a sorții, în vremea asta, (viitorul meu) Vasile învăța fără mine principiile generale ale calculului diferențial...)


Eroul romanului este Vili Barna. Pe el ”nu lumea îl face să sufere, ci el însuși își face rău. Singur-singurel se perpelește pe toate părțile conștiinței”.
...
”Singurătatea îi trece prin inimă cu tot cu instinctul de supraviețuire, trece și se întoarce,  palpită multe zile și nopți în cuibul pe care și-l face undeva în cotloanele cele mai ascunse ale locului în care stau de obicei astfel de stări, habar nu are unde, oricum undeva unde pot fi resimțite ca niște dureri.”
...
”I se livrează din nou o lecție de viață, lui, naivului, lui, căzutul din cer, lui, aiuritul, trăitorul în nori, călătorul cu lifturile spațio-temporale, visătorul.”

Am recitit unele pasaje de două ori, într-atât de neverosimil mi se părea ceea ce citeam. Astea pot fi trăirile unui bărbat de 45 de ani, din zilele noastre? Eu puteam să jur că-n anul 2012 toți bărbații  au scăpat de sensibilitate și de negi aplicându-și zăpadă carbonică direct pe bube și pe ventricule, eram convinsă că Simona Sensual, nu singurătatea, ”își face azi cuib pe șezlong, lângă  bărbații noștri, să-i cuprindă în brațe și să nu le mai dea drumul”, puneam rămășag că azi ”melancolia este pusă în ordine, încadrată în pătrățelul ei, la recitaluri de pian, lecturi de poezie, festivaluri stradale de flașnete și în nici o altă ocazie.”

Cartea, dacă mă întrebați pe mine, e un fel de ofertă 2 în 1, pentru că amestecă într-un mod neașteptat  atât viața lui Vili Barna, eroul romanului, cât și pe cea a tatălui său, Grigore, fost prizonier în URSS. Poveștile interferează, glisează, aglutinează, așa că nu cumpărați cartea în loc de somnifer ci cu intenția lucidă de-a vă întâlni cu un personaj inedit, o specie de bărbat pe cale de dispariție, care-ar trebui protejată prin lege, precum cocoșul de munte. Căci, fiind un personaj al vremilor noastre lipsite de inhibiții, te-ai aștepta să găsești prin carte niște capitole fierbinți, niște descrieri care să-ți facă sângele să galopeze prin artere. Nici vorbă, povestea lui Grigore Barna te răcorește garantat, îți îngheață sângele-n vine în miezul caniculei:

”Unii au căciuli, alții nu au. Unii au mantale, alții doar câte un veston. Cum i-a prins vremea, după bătăliile haotice de prin Bucovina și Basarabia. Bocancii sunt cam trecuți și scofâlciți, rupți, vai de capul lor, înghețați bocnă, oricum. Iar gerul îi cuprinde pe fiecare. 
Încep să strige, să țipe, mai întâi mai firav, mai ezitant, însă încet-încet răcnetele cuprind tot vagonul și -pe rând - și celelalte vagoane. Țipete, fluierături, înjurături, un vaiet continuu duce trenul prin frigul Asiei.”

Nu știu cum altfel aș putea descrie mai bine cartea decât spunând că e un roman care citit cu ochiul liber poate să nu te impresioneze prea mult, dar dacă înainte de-a te apuca să citești îți pui ochelarii pe suflet, așa cum cred eu c-a fost scrisă cartea asta, povestea lui Vili Barna (sau a lui Vasile Baghiu, pentru că niciodată nu știi a cui poveste o citești, de fapt), ți se va cuibări în oase, ca reumatismul.

Vei găsi în carte repere de o surprinzătoare subtilitate, complicații emoționale, ”simțăminte de om care crede că este în stare să dea capodopere literare cum nu s-au mai văzut, să inventeze mașini ce merg fără energie, să descopere tratamente pentru cancer și în general pentru orice boală care nu este încă tratabilă, să descopere noi legi în fizică, în fine”, vei sfîrși prin a  conchide odată cu Vili Barna: conștiința nu e un lucru de joacă.

luni, 30 iulie 2012

Smaranda

Nu are decât doi ani jumate, dar vorbește ca și când și-ar fi dat și doctoratul:

- Arcadia, te rog să intri în curte!
- De ce?
- Ca să pot eu pleca la vale pe drum.

- Arcadia, când o să merg eu la facultate?
- Peste mulți-mulți-mulți ani!
- Nu pot să cred!
- Smaranda, uite ce te iubește Carol!
- Nu mă iubește, mă linge!

- Vrea să se joace cu tine, vezi?
- Nu. Eu văd că se întinde.
Văzând-o cât e de firavă mă gândeam că n-o să poată clinti mingea de fotbal și mă pregăteam să-i aduc una mică, de apă, și să-i explic cum o să jucăm noi două volei, ca fetele de pension.
N-a fost cazul, fata a înhățat mingea cea mare și mi-a arătat că știe exact ce are de făcut cu ea.

Înainte de plecare am rugat-o să se uite la mine, să-i fac o poză în care să i se vadă minunații ochi albaștri.

- Vrei să mi-i arăți, te rog?
- Da.

miercuri, 18 iulie 2012

Dr. House

Boala a debutat insidios, în week-end, cu disconfort la înghițit. Peste noapte m-am trezit de mai multe ori cu senzația că amigdalele mele altă dată frumoase și lucioase sunt acum ca pielea de pe o broască uitată în soare. Nu mai am scăpare, mi-am zis, și-am purces la cotrobăit pe-ntuneric prin sertarul cu doctorii după un Strepsils. L-am luat și m-am culcat. În concluzie, somn agitat și gât uscat.

Dimineața, cum am zărit prima geană de lumină, am coborât să-mi fac cafeaua. Știu exact cât trebuie să dureze din momentul în care apăs butonul și până sorb prima înghițitură astfel încât să nu-mi opăresc papilele și-așa uzate și suprasolicitate (în opinia lui Vasile), de la consumul excesiv de ardeii iuți. Papilele au zâmbit și s-au bălăcit, dar când licoarea a ajuns la amigdale a fost jale. S-au opărit și s-au răzvrătit. Clar, am răcit, m-am gândit. Dar unde? Că apă rece nu beau, înghețata nu m-a tentat niciodată și-am umblat și bine îmbrăcată. (Asta am băgat-o pentru rimă! :P) M-am doftoricit în grabă și m-am apucat de treabă.

Ziua a trecut fără să fi zăcut, dar noaptea toate m-au durut. Am făcut febră, am vărsat, rinoreea s-a exacerbat (puteam să spun că mucii m-au invadat, dar v-am protejat :D); mușchii mă dureau, articulațiile se văitau, ochii îmi plângeau, mațele mi se contorsionau; strănutam, transpiram, tușeam, nu dormeam, dar nu cedam. Mă încăpățânam să cred că de cum se vor arăta zorii boala se va destrăma ca norii.

Dimineață am vrut să merg la piață dar mă schimbasem la față și Vasile m-a amenințat cu doctorul. Eu l-am amenințat cu negrese ninja și a capitulat.

Pe la amiază abia mai puteam sta trează. Mi s-a rupt filmul în mijlocul meciului de handbal (Marc mi-a făcut program intensiv de antrenament) ceea ce l-a surprins pe Vasile: ”ce faci, femeie, pierzi prin abandon?”  Pardon, am răcit. Și iar m-am doftoricit. Minim, cum îmi place mie.

(Se cuvine să deschid o paranteză și să informez cititorii că eu și Vasile avem concepții diametral opuse despre boli și tratamente. Eu am îmbrățișat filosofia conform căreia dacă n-ai căzut lat cu dureri atroce, dacă nu ți-ai tăiat mâna de la cot ci doar buricul deștului, dacă te poți deplasa nesprijinit până la mașină, dacă nu ești complet obnubilat, atunci nu e cazul să stai în pat. Și nici să iei medicamente.
El însă e om prevăzător și informat. Dacă a aflat că presiunea atmosferică va scădea cu un milimetru coloană de mercur și există pericolul să simtă un fulg de cefalee, dacă-i miroase din grădină a musaca și știe că asta ar putea însemna un puf de crampă peste noapte, el se aprovizionează cu antiinflamatoare și enzime digestive ajutătoare. Cum a apărut disconfortul cum își administrează antidotul.)

Starea mea se înrăutățea așa că Vasile s-a prezentat la mine cu chestionarul de anamneză:
- De când ți-e rău?
- De duminică.
- Ce simptome ai?
- Stare generală alterată, febră, frisoane, mialgie, vărsături, tuse.
- Când și câtă febră faci?
- Noaptea, în jur de 39.
- La ce temperatură ai setat cu aerul condiționat?
- 17 grade.
- Câte grade erau afară?
- 37.

Încruntat, dr. House a plecat. Adineaori s-a prezentat la mine și m-a întrebat:  
- Deci, tu ce zici că ai?
- Cred că o viroză.
- Nici o viroză! Ai legioneloză!
- Ceeeee? Ce-i aia, bre?
- O boală. Potențial mortală.

Dacă nu mai apar pe-aici înseamnă că Dr. House a avut dreptate și diagnosticul  a fost corect.

Vă salut și vă respect!


duminică, 15 iulie 2012

”Căldură mare, mon cher!”


E vreme de stat liniștit, la umbră. Dar dacă îl ai pe Marc în vecini și se întâmplă să vină și Maya în vizită, tre' să te agiți, în soare. Alergi după frisbee, culegi roșii, fugărești fluturi, urmărești bondari, ai grijă să-i mai rămână lui Vasile măcar câteva roșii în picioare după partida de fotbal și în general, ești cu ochii-n paișpe.

După un șut spectaculos într-o tufă de roșii cherry, îl iau pe Marc și-l avertizez:
-Ascultă, Marcone: dacă mai rupi roșiile, va trebui să te plantez într-un ghiveci! O să te îngrop până la genunchi în pământ, o să-ți pun apă la rădăcină, iar tu va trebui să stai cu mâinile în sus, cu degetele răsfirate și din fiecare degețel să produci câte o roșie, deal?”
A gogonat ochii cât cepele și mi-a răspuns:
-Oops! I can't do it! Mai bine cumpăr de la Metro! 
A trebuit să admit că are dreptate și ne-am continuat treburile. Și ne-am jucat până ne-am încăierat de la un cocoș cu roți. Maya a câștigat. (Because e fată.) Marc s-a supărat. L-am căutat amândouă și când l-am găsit ne-a explicat: ”m-am ascundat că eram supărat”.

Un alt șut bine plasat a trimis mingea în cușca lui Carol. I-am întrebat pe prunci ce ce cred ei c-am putea face în acest caz. Maya a pasat, logic, problema lui Marc. Iar el a venit cu soluția salvatoare: eu urma să recuperez mingea, că e câinele meu: ”pe mine latră, nu me cunoaște”. M-am codit, lăsându-mă greu înduplecată așa că m-a îndemnat: ”go, Arcadia! Carol has verry nice coteț!” Ce băiat isteț!

Din cauza alergăturii venise vremea pentru ceva de-ale gurii, m-a avertizat, discret, Marc: ”Arcadia, eu am o foame de doi pizza. Dacă nu me dai mâncare mănănc tot iarbul tău!” Văleu!


Între două înghițituri s-a interesat de soarta pruncului meu, despre care auzise că ”l-a mușcat o păpușă”. Venise rândul meu să gogonez ocheții ca Ion când a văzut girafa. Noroc cu Vasile care m-a lămurit înainte să mi se gripeze complet creierii. Vorbea despre căpușă. L-am asigurat că totul e sub control, fiul meu nu e în pericol iminent din cauza căpușelor ci din cauza licenței.
Cu tot optimismul meu n-am reușit să-l liniștesc complet pentru că mi-a spus ușor îngrijorat că el se teme și de ”mușci” și ”păpuși”.  De ce zici că te temi, l-am întrebat cu ochii gata de explozie? ” De flies and ticks”.

Vara e în toi, bucurați-vă cu noi! 



joi, 5 iulie 2012

Boje moi!

Vecinilor mei de la răsărit le-au sosit nepoții în vacanță. Prunci cosmopoliți, născuți la Viena, locuind la Belgrad și petrecând vacanțele în România. Cel mare (9 ani) e romantic, intelectual, citește cărți mai groase decât cartea mea de bucate și e preocupat exclusiv de chestiuni serioase, științifice, artistice. N-are o părere prea bună despre inteligența mea, o văd deslușit în ochii lui mari când mă privește cu nedisimulată mirare în timp ce eu aberez despre binefacerile spanacului care evadează din stomac, galopează  și se aciuează în bicepși, despre roșiile care-și fac siesta în obraji, sau despre crema solară care scoate sabia și se duelează cu soarele ziua-n amiaza mare.
Ieri, în timp ce le povesteam niște SF-uri de-astea mă trezesc cu bunicul pruncilor taman la epilogul snoavei, în timp ce hlizeala era în toi: ”de ce râdeți, măi, ce vă povestește Arcadia?”  Ăl mare a glăsuit primul:  ”she tells stupid story, eu nu râd!” Când l-am auzit mi-a pierit și mie râsul.

Cu mezinul e altă poveste. Între noi a fost dragoste la prima vedere. Trăim pe perioada verii într-o simbioză  perfectă: eu îi fac castele la groapa de nisip, el mă bate la fotbal cu paișpe-trei; eu îi laud mușchii, el îmi spune că n-am detentă pentru că-s bătrână și bătrânii au genunchii stricați; eu îi coc plăcinte la aproximativ 38 de grade la umbră transpirând precum Cotabiță în exercițiul funcțiunii și el mă întreabă candid de ce nu mi-am făcut piscină dacă tot mi-e așa de cald. 

Azi dimineață a apărut la ușă cu o sacoșă cât el de mare, plină cu lapte, ouă, ulei, zahăr, ciocolată și alte cele:  am venit să facem muffins, mi-a spus, cu un zâmbet larg cât orizontul. De data asta era și el cam asudat de la cărat trăistoiul cu materii prime și m-am mirat c-a venit, pe căldura aia, cu șosete în crocși. M-a lămurit bunică-sa: se jucase în nisip și nu putea risca să-l văd cu unghiile de la picioare murdare și să-l pun să facă baie.

I-am propus să ne apucăm de treabă, să nu pierdem vremea, să ne apuce miezul caniculei pe lângă cuptorul încins. Dar el n-avea șorț pe măsura lui, așa c-a fost nevoie să confecționăm și să personalizăm unul, că unde s-a mai pomenit master chef fără șorț?

Am măsurat ingredientele, le-am amestecat, le-am combinat și la un moment dat l-am întrebat:
- Praf de copt ai adus?
Întâi s-a blocat, a deliberat și mi-a spus apăsat și încruntat:
- Nu me place copt. La mine la Belgrad  eu am copt la mână când am fost three. It hurts when it's copt.

După ce ne-am lămurit cum e cu praful de copt și-am băgat brioșele la cuptor speram să-mi trag sufletul lângă o limonadă rece cu ghimbir (cine n-a gustat nu știe ce pierde! :D),  dar prietenul meu a hotărât că a sosit momentul să jucăm repriza a doua din meciul de fotbal întrerupt brutal de bunică-sa cu o seară înainte. Porneam de la scorul de 9-2 pentru el. În cinci minute (scăzând pauzele în care mă instruia cum să mă arunc pe-o parte, după minge, când văd că el șutează lateral), mi-a mai administrat cinci goluri. Lamentându-mă eu și întrebându-mă  retoric cum de nu reușesc cu niciun chip să-l bat la fotbal, mi-a mai dat un gol, de data asta în stomac
-Because ești fată!

Unul din prerogativele feminității este distributivitatea așa că am cerut time out ca să verificăm tonusul brioșelor. Erau gata. Le-am scos din cuptor și când le-a văzut a exclamat alarmat:
- Boje moi! Muffins asta e too fat! Too much praf de copt, Arcadia!

Too much, indeed. Viața e perfid.


vineri, 22 iunie 2012

Natură vie cu inimă moartă

Sunt în concediu. Concediu adevărat, rotund, complet, perfect. Pentru mine statul pe plajă cu celulita la soare, în scop de bronzare, nu are căutare. Și nici hălăduitul prin lume mare lucru nu-mi spune. Sunt la faza în care perfecțiunea înseamnă să mă scol cât mai aproape de zorii zilei :P, să-mi beau cafeaua-n foișor, să nu sune telefonul, să am câteva cărți din alea după care-ți vine să ții doliu când s-au sfârșit și-n rest să fac ce mă taie capul.

Pe la amiază m-a tăiat să-mi fac iar biscuiți. Biscuiții mei. Acești biscuiți sunt, fără nicio exagerare, inventați special pentru mine, mi se potrivesc la marele fix, exact ca piesele inginerilor ăia geniali care fac poduri, aeroporturi, metrouri și alte chestii mega-extra, de-i văd eu la emisiunea Extreme Engineering de pe Discovery Channel și rămân de fiecare dată cu gura căscată și cu concluzia înfiptă-n-tre creieri că-s proastă ca Fulga și-ar trebui să plec în munți, să mă hrănesc cu iarbă.
Dar, cât timp mai zăbovesc prin civilizație, nu mai pot trăi fără biscuiții ăștia, zic.
Fără ei Gura nu-mi mai tace, 
Cafeaua nu-mi place.
(Fulga cea bălaie,
O făcu de oaie!)
Iar.
Prima tură de biscuiți a ieșit perfectissim, sublim, ravisant, apetisant, etc, samd.
După ce-am băgat în cuptor tura doi, m-a pus Sfânta Vineri să intru pe blogul perfect asortat cu vremea de-afară. Acolo se vorbea despre bloguri culinare și, cu limbarița mea cunoscută, a trebuit eu să mă bag în vorbă, pomenind de traficul uriaș pe care care-l fac  postările mele culinare cu negresele bine făcute și brânzoiacele Ninja.

În ăst timp biscuiții mei transpirau, se bronzau, gemeau, se pârjoleau, fumegau, se carbonizau. Într-un târziu mi-am amintit de ei. Am sărit de pe scaun, am sărit scările câte cinci, am năvălit în bucătărie și m-am oprit. Și-am zâmbit. Am retrăit pentru câteva secunde mai vechile mele experiențe și i-am șoptit sfintei mele prietene că de data asta nu voi mai repeta greșelile trecutului, la faza asta s-a lins pe bot.
Cu calm și sânge rece, cu catecolaminele legate fedeleș, mi-am pus mănușa de silicon și dintr-o singură mișcare, fulgerătoare, am aruncat tava pe geam. Cuptorul l-am închis la fel de fulgerător ca să nu-mi mai umplu casa cu parfum de cal-mort-răscopt, de care data trecută n-am scăpat decât cu migăloase și laborioase proceduri, cu esențe speciale de fructe tropicale.
Apoi, cu grație, am agățat mănușa-n cui și mi-am luat Canonul pentru imortalizarea noii capodopere.
O inimioară  aterizase lângă un smoc de iarbă care zâmbea în soare c-a scăpat de erbicidare.

O abordare inovatoare, un cadru plin de culoare și de savoare.



marți, 19 iunie 2012

Fericirea fantezistă există!

Satisfacția pe care ți-o dă scrisul dimineața pe răcoare este inegalabilă. Bună dimineața tuturor, deci, s-aveți o zi excelentă! A mea va fi lungă, sunt trează din Paleolitic.
În fiecare seară trag nădejde c-o să mă lovească somnul ăl mare de odinioară și-o să mă scol odihnită și fericită. Nu-s odihnită, da-s fericită.

La orele patru ale dimineții, câinele meu s-a trezit, în sfârșit. Dormea de ieri, din vremea caniculei, în fundul umbros al cuștii. Văzând el că zorii mijesc și-a zis: ia să mă trezesc! Și să hăulesc. A lătrat întâi scurt, gutural, de câteva ori. Apoi a încercat câteva lătrături mai lungi, folosindu-și diafragma, pentru susținere. I-a plăcut. Se simțea ”în voce” așa că a continuat. S-a urcat pe cușcă, a orientat coloana sonoră spre geamul meu și-a slobozit niște vocalize în forță. Am încercat să-l ignor, m-am străduit să-mi țin adrenalina în lesă, cu botniță. Dar câinele dădea semne că abia-și face încălzirea, că aria de tenor eunuc abia începe. Așa că am ieșit în balcon, l-am suduit și s-a oprit. M-am ghemuit sub pătură și-am ațipit. Câinele s-a gândit că uite, m-a trezit (e un câine tare milos!) și-a-nceput să-i pară rău. Și s-a pus pe scâncit. Încetișor, în do minor.
Pe urmă a dat drumul la sonor. Și-a-nceput să scoată niște sunete de mi se cutremura cohleea. Plângea cu inima, gemea cu ficații și se tânguia din adâncul mațelor de se-ncrețea blana pe el ca pe oița bârsană din Miorița. Am ieșit iar la el, i-am urlat printre dinți că-l eutanasiez imediat ce se deschide cabinetul veterinar și-a tăcut.

M-am amestecat cu pătura și mi-am propus să mai dorm. Numai că vecinul lui Carol, un cățelandru tânăr, pitbull corcit, s-a trezit. Plictisit, a-nceput să se joace cu castronul din dotare. Hodoronc-tronc-tronc ori 10 la puterea 5, cât era ceasul. A început cu alba-neagra. Punea castronul cu gura-n jos și-apoi se uita sub el, după o albă ori neagră imaginară. Când s-a plictisit s-a apucat de studiat efectele feng-shui asupra spiritului lui. Dacă pune castronul dinaintea cuștii, oare va atrage energiile negative, fiind castronul gol? Cred c-a simțit ceva vibrații negative furnicându-l prin blană c-a-mpins castronul în spatele cuștii. Nici acolo n-a fost bine, l-a luat în dinți cu gând să-l pună de-a dreapta. La mijlocul traseului l-a scăpat. Cine nu știe ce zgomot face un castron de tablă scăpat pe pietriș în liniștea dimineții, poate veni să audă.  Am ieșit iar în balcon, am urlat la el, el a dat din coadă și și-a văzut mai departe de treabă. Se făcuse cinci jumate, am zis că până pe la șase aș putea să mai moțăi un  pic.

Din părți! Două coțofene erau în plină criză conjugală. Nu știu de la ce s-a declanșat scandalul, dar guițau de se scuturau trandafirii-n grădină. Ori ea a acuzat aseară dureri subite de cap și el o fugărea încă prin livadă, amorsat și crizat, ori ea și-a amintit de toate măgăriile lui din ultimii opt ani și s-a apucat să-l toace mărunt. Cine n-a auzit două coțofene certându-se și fugărindu-se prin livadă nu-și poate imagina cum e. Zburau, urlau, aterizau, decolau și făceau o hărmălaie care-l putea lejer trezi din morți și pe Menumorut.

Am aprins lumina cu gând să citesc ceva. Pe ce carte credeți c-am pus mâna, dintre cele vreo patru pe care le citesc în paralel, acum? Ați ghicit, ”În căutarea fericirii”, Bertrand Russell. Și știți unde se odihnea, rânjind, semnul de carte? La pagina 127, la capitolul 10, da: Mai este posibilă fericirea?  Este posibilă, cum să nu?, zice domnul Russell. Și e de două feluri, mai zice domnia sa: simplă și fantezistă. Eu cred c-am dobândit-o p-aia fantezistă, deocamdată, având în vedere că arăt precum căprioara lui Labiș.

Mănânc și plâng. 

Și dorm în crâng. 


luni, 11 iunie 2012

Urare de alinare aducătoare

Am și eu, ca tot omul, lucruri care-mi plac sau care-mi displac, lucruri pe care le prețuiesc și lucruri pe care le detest, lucruri pe care le ador sau altele de la care mă-mbolnăvesc și trag să mor. Între aceste ultime, la loc de cinste, șed urările de lemn cu diferite ocazii: sărbători, aniversări, nașteri, sucombări, absolviri și tot felul de alte fericiri sau nefericiri cu ocazia cărora ne facem urări și ne ”încurajăm” unii pe alții.

Cui nu i-a răsărit o lacrimă în colțul ochiului măcar odată în viață când a primit de Crăciun un email duios, cu adresa lui șezând înghesuită pe locul 74 în lista Carbon Copy a expeditorului?
În ziua de azi, deși tot nepriceputu' de odinioară folosește Blind Carbon Copy-ul pentru urările în masă, tre să suferi de orbul găinilor ca să nu vezi că urarea ”Fie ca Lumina Iepurașului cu ouă roșii....bla-bla-bla” ți se potrivește ca mănușa lui Tyson, căci tu ești catolic de paișpe generații și primești urarea de paștele ortodox al Preafericitului Mișu Pocinog, expeditor autorizat de urări en-gros.

Și cum să nu te înfiori de fericire când primești de ziua ta urări calde însoțite de bomboniera rece de cobalt pe care ai dăruit-o tu felicitantului acum patru ani, de onomastică?

Sau cum să nu te apuce  plânsul de emoție când primești de ziua ta o felicitare mare, cu două inimioare, pe care urătorul așterne caligrafic și simțit următorul mesaj:

”Cu ocazia zilei tale de naștere, îți urez la mulți ani, realizări  profesionale și personale, să fii sănătos și să petreci o zi minunată alături de cei dragi!”

Urare mișcătoare, atâta doar că ai primit-o cu fix o lună mai devreme, ești șomer plecat să explorezi piața de muncă prin Europa după ce te-a părăsit concubina, iar ceilalți cărora, eventual, le mai ești drag sunt la vreo două mii de kilometri depărtare. Halal urare!

E greu să feliciți pe cineva, să-i faci o urare simțitoare, că dacă n-ar fi așa nu s-ar fi inventat felicitările gata scrise, pe care tu tre' să-ți depui doar semnătura, cum se ouă cucul în cuibul de privighetoare frumos cântătoare:”Și ca semn că te iubesc, colo jos mă iscălesc!”

Sărbătoritului de azi îi doresc o evadare răsunătoare din toate belelele proverbial curgătoare. Să descopere-n traistă o aglomerare de întâmplări alinătoare, să-i fie soare, să zboare, să-i fie ziua plină de culoare și neuitare iar mai pe seară vreo două-trei iele tulburătoare, a liliac mirositoare, să-i facă ademenitoare vremea de culcare.

 

miercuri, 30 mai 2012

Bacovia reloaded


În orașu-n care plouă de opt ori pe săptămână
Ploaia s-a făcut stăpână.
Până când o pune frână
Nici un om n-o să rămână.
Vom cădea, uzi, într-o rână,
Ne vom arunca-n fântână
Lanț, ținându-ne de mână.
Turmă fără servofrână,
Oi rămase fără stână,
Fără lapte și smântână,
Fără verde  iarbă până
Ploaia rece și hapsână
Ce-a rupt norii din țâțână
În sfârșit, va pune frână.
(Cică, peste-o săptămână!)


luni, 28 mai 2012

Știre despre absolvire

La patru ani voia să se facă ”popă de tribulan”.  (Judecător la tribunal).

Pe urmă s-a visat polițist, ca să-i aresteze pe bandiți pentru  ”bandă, contrabandă, fals și contrafals”.  

 Mai apoi a vrut să devină doctor, ca să vindece copiii de ”vaccirelă” - care în limba normală înseamnă ”cădere de vânt”.

După vizita unchiului din America a vrut să se facă musai ”american”, ca să zboare cu avionul, să meargă la Mall și să-i vadă pe ”Tom Cud” (Tom Cruise) și ”Mai Dectân” (Michael Jackson).
(E drept că într-o după-amiază și-a dorit să fie ungur, ca să mănânce pe săturate ”Kiloș Kilogaș” (Kürtőskalács), dar asta a durat puțin, nu se pune.)

După ce-a mai crescut ”făcător de case” s-a vrut.

Și constructor s-a făcut!