luni, 25 februarie 2013

Balamuc cu puc

Ora 18:45. Intră pruncul val-vârtej în cameră și-mi zice:
- În cinci minute să fii îmbrăcată, mergem la meci!
- Ce meci, tasmanianule? Eu? La meci?
- Tu, la meci.
- Tac-tu merge?
- Nu, el are treabă. Deja ți-au mai rămas patru minute doar!

M-am executat, extrăgându-mă iute din textilele cu Tweety și m-am echipat corespunzător în timp ce prin cap mi se învârteau  tot felul de scenarii. De ce nu vine și Vasile? Dacă e o conspirație și ăsta mă duce la azil? Mi-am repetat cu voce tare numele, prenumele și adresa din buletin, restul strămoșilor urmând să-i enumăr pe drum, ca să-mi verific memoria.

Când am urcat în mașină urlau gâtuiți cei de la ACDC. Back in black. M-a luat cu răcori.
Cum meciul începea la 19:30 și riscam să rămânem fără locuri, pruncul a condus mai mult pe două roți, l-ar fi băgat în boale și pe Titi Aur.
Har Domnului, am ajuns teferi, niște amice de-ale lui ne cumpăraseră deja bilete și-am intrat. M-am așezat pe scaun și-am început să scanez habitatul. Cum la plecare, în viteză, am uitat să-mi iau ochelarii, nu gineam decât până pe la jumatea terenului, restul decorului fiind ceva luminos-cețos-lăptos. Și răcoros.

Am socializat minim cu gașca pruncului, mi-am scos telefonul și-am cotit-o direct spre Facebook. Trebuia să știe toată lumea unde-s și-n plus să par sigură pe mine, relaxată, dornică de sânge, ca și cum mersul la meciuri de hochei era a doua mea îndeletnicire.  Postarea a avut efectul scontat, în două minute deja se buluceau like-urile și comentariile la statusul meu.

În sfârșit, a început meciul. Cât de greu poate fi, mă întrebam? O să mă uit la cei de pe lângă mine și-o să fac și eu ca ei. Îmi părea rău că n-am și io o goarnă, aș fi avut o ocupație concretă. Brașovul a  dat primul gol, l-am postat imediat pe Facebook, am mai răspuns la niște comentarii și așteptam de-acum să simt ceva furnicături, să intru în atmosferă, să erupă adrenalina în mine. Nimic. Doar nițică răcoare pe la picioare.

La 1-1 răcoarea urcase deja până la genunchi și adrenalina nicăieri.

La 2-1 primesc sms de la Vasile: ”Unde ești bre, că nu te văz la teveu!? Dă din mâini, sari în teren, fă ceva să apari pe sticlă! Acum ori niciodată!”

Și cum stam eu așa, concentrată pe telefon, numai ce simt un vâjâit pe la urechea dreaptă. Era șansa mea de-a apărea la televizor: câțiva centimetri de n-am luat între dinți un puc la vreo sută de kilometri pe oră. Nu m-ar mai fi reparat niciun stomatolog, aș fi zâmbit cu amigdalele toată viața.

Nici nu mi-am venit bine în simțiri că mi-a tras pruncul un cot zdravăn în coaste: ”Vine valul!”
Holy shit! Reflexul a fost să mă arunc pe burtă, între scaune. În ultima secundă am priceput că nu-s în pericol de moarte, că spectatorii se sculau de pe scaune și dădeau din mâini cu un scop pe care până la momentul de față nu l-am aflat. S-au tot sculat și s-au scuturat preț de vreo cinci ture de patinoar.

La 3-1 domnul din stânga a început să se uite  la mine suspicios. Cred că-l enervase faptul că stăteam inertă lângă el, ca un gibon plictisit la grădina zoologică. Am hotărât deci să sar și să mă agit și eu un pic, să-l liniștesc că țin cu Brașovul. M-am ridicat și chiar am aplaudat, fiu-meu mi-a zâmbit și parcă m-am și încălzit un pic.

La 3-2 era cât pe ce să-mi dau foc la valiză bucurându-mă cum îmi făcusem planul, nebăgând de seamă că se schimbaseră poțile și că golul îl luaserăm noi.

La 4-2 am încercat nu numai să mă scol și să bat din palme ci chiar să hăulesc, să văd și eu cum e. Am slobozit un ”iuuuuuu” ușurel. Nu mă auzeam defel! Am încercat să strig ceva mai tare. Degeaba. Mi-am amintit cum făceam în copilărie, când cântam la cor și nu mă auzeam. Băgam degetele în urechi și  brusc auzeam doar vocea mea. Asta era! Am început cu ”iuuuuu”, am continuat cu ”ieeeee” și pentru că la cor astea-s vocale cu probleme, am slobozit în forte un ”daaaaaa”.  Numai că fiind eu cu deștele-n urechi, n-am auzit că zarva se potolise și rămăsesem singura care urla. Cetățeanul de lângă mine zâmbea. Nu-l puteam lăsa să creadă că urlu ca lupul la lună, așa că i-am șoptit cu un aer ușor confidențial ”Ei, ăsta da, gol, ha?” M-am tolănit apoi în scaun ca un spectator profesionist. Era derutat complet, vă jur.

Scorul final a fost 6-2 pentru noi, dar eu eram deja epuizată psihic, n-am mai mișcat, n-am mai strigat, nu m-am mai sculat la nicio fază până la sfârșitul meciului.
Simțeam că mi se lichefiază creierii în cap de la zgomot și că toate organele se plimbă prin mine alunecând pe patine...

Acum mi-e mai bine.


sâmbătă, 9 februarie 2013

Flora vs. fauna

Dacă în postarea anterioară am vorbit despre anatomia bărbaților, cu egală dreptate trebuie să vorbim și despre cea a femeilor. Grea treabă. Și dacă-i greu de scris pe blog, unde presupunem că citesc adulții cu precădere și școlarii alfabetizați, în cel mai rău caz, cum o fi să-i povestești toate astea la o făptură bălaie care o pudrează pe Barbie cu praf de stele și vrea să se facă prințesă când o să fie mare?
Cartea zice că e musai s-o facem, așa că Doamne-ajută!, să purcedem la fapte.

Cică nu tre' s-aștepți până pune întrebări făptura. Că poate micuțul nu-i curios din fire, poate că are impresia că știe exact ce și cum dar de fapt e dezinformat și crede niște gogomănii de se chircește ADN-ul în el.
Tu, ca părinte responsabil,  trebuie să-i povestești totul de-a fir a păr înainte să i se nască lui dilemele-n căpșor.

Cică pruncii, pe măsură ce cresc, încep să-și facă un fel de hartă imaginară a lumii și-a propriului corp. Mama-i face primele schițe atunci când îi spune duios: îngeraș, ăsta-i pătuțul , ăsta-i biberonul, iar exaltata aia din colț e bunică-ta paternă. Și pruncul ”desenează”.
Apoi începe ”harta” corpului: ăsta-i  perișorul, ăștia-s ochișorii, ăsta-i năsucul, asta-i bărbia, ăștia-s genunchii și aici sunt piciorușele tale.

Mâna sus cine-a făcut așa!
Greșit, oameni buni! Sub barbă nu-i cresc direct genunchii. Între gât și genunchi mai sunt niște grozăvii pe care trebuie să le treacă pe hartă progenitura, nu puteți sări peste ele. Ar fi ca și cum pe harta politică a lumii între Ungaria și Moldova ar există ceva neînsemnat, de care e rușine să pomenești, unde se întâmplă niște chestii scandaloase.

Așa cum am învățat în lecția trecută, nici fetiței nu-i puteți numi ceea ce are între gât și genunchi
cu nume din flora sau fauna carpatică. Așadar, cei care au avut 10 la biologie nu se vor lăsa ispitiți să folosească termeni ca ”lalea”, ”panseluță”, ”păpădie” sau ”prună”. Cu egală dreptate și olimpicii la zoologie se vor feri de nume ca banalul și impersonalul ”păsărică”,  neinspiratul ”pupăză”, zglobiul ”veveriță” sau complet sinistrul ”jder”, cum a botezat-o o cunoștință de-a mea pe împricinată.  Copilul știe din cărțile cu animale sălbatice cum arată toate aceste sălbăticiuni și-l derutați complet. 
Fetele au vulvă, fix așa tre' să-i spuneți odraslei. (Nu că termenul ar fi mai muzical sau mai prietenos ca jderul!) Chiar mă întrebam cine i-o fi dat numele ăsta, că Adam, la creațiune, când a denumit toate cele făcute de Dumnezeu, nu cred c-a fost atât de lipsit de inspirație. Tot vreaun savant din ăla aiurit, cu ochelari groși și aburiți, care n-a prea zărit ce botează, a numit-o astfel. În fine, asta avem, cu asta defilăm.

Autorii cărților despre care vorbesc, presimțind că o să avem dificultăți cu pronunția termenilor științifici, ne îndeamnă să ne antrenăm din vreme. Și ne propune să rostim cu glas tare, de zeci de ori, în timp ce aspirăm sau ștergem geamurile, termenii buclucași. Ca să ne obișnuim cu sonoritatea lor, să nu ne cadă urechile-n bernă și să nu ni se fleșcăie limba când o să-i pronunțăm, zâmbind, în fața progeniturilor.

(Personal, îi sfătuiesc pe cei care vor începe de mâine antrenamentele astea ca la carte să facă o mică rugăciune și-o cruce mare înainte să se-apuce, ca nu cumva să intre cineva în casă în momentul ăla și să audă sonorul de la antrenament. Zic și eu...)

Închei cu drama mea, de pe vremea când pruncul meu își desena astfel de hărți virtuale ale corpului omenesc.  El a avut o aplecare mai specială pentru detalii, putea scoate lejer un atlas de specialitate încă din gimnaziu.

Dereticam eu într-o zi prin casă când aud din camera micuțului un cântecel. Vai, mi-am zis încântată, astea-s acordurile lui ”Melc, melc, codobelc”.  Și pentru că el continua să cânte cu zel am ciulit urechea și la cuvinte.  Astea erau clar alte cuvinte decât ”Melc, melc, codobelc” pe care i le cântam eu:

”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel.....

Am tras aer în piept, mi-am dres vocea și-am intrat la el în cameră. Nu s-a oprit, era necântat de mult, pesemne. L-am întrerupt și l-am întrebat cu glasul sugrumat:

- Muzicantu' lu' mama talentat, ce cânti tu acolo?
- O muzică pe care am compus-o eu din capul meu!
- Aoleu!!!!!



Later edit:


luni, 4 februarie 2013

Penis, pericol public

Cum apare în familia noastră lărgită câte un prunc nou, adulții de primprejur se înscriu în programe de cercetare. Unii studiază noile norme metodologice de adormit bebelușii, alții ultimele descoperiri în materie de alimentație, alții metode de ultimă oră de educație, de îmbăiere, de plimbare ș.a.m.d.  Fiecare pune umărul zic, la propășirea micilor făpturi și apucarea lor pe drumeagul unei vieți sănătoase.

Eu, împreună cu mama celor două gemene poposite toamna trecută în dinastia noastră, ne-am comandat literatură de specialitate în domeniul educației sexuale a copiilor pe diferite grupe de vârstă și studiem de câteva zile metodele de abordare a întrebărilor de care ne temem mai ceva ca de tifosul exantematic.

M-am crucit, oameni buni, de actuala viziune a specialiștilor în domeniu. Privind în urmă la răspunsurile pe care ne căzneam noi să le dăm progeniturilor când ne întrebau dacă pe ei i-a adus barza ori dacă au crescut în stomacul mamelor, mă simt ca Badea Cârțan la Roma.

Încă nu mi-am terminat studiul (fac pauze mari, iau vitamine și săruri minerale ca să rezist) dar nu mă pot abține să vă împărtășesc primele învățăminte pe care mi le-am însușit din capitolul unu: când mica făptură te întreabă orice chestie legată de sex, nu ai voie să vorbești în dodii, codificat, să te eschivezi. Copilului trebuie să-i vorbești clar, în termeni științifici.
Dacă micuțul tău de trei ani scoate biberonul din gură cât să te întrebe ce-i aia ”lulă” (sic!), n-ai voie să te fâstâcești, s-o cotești spre bucătărie, să-l trimiți la tac-su, să-i explice el. Înainte de toate tre' să-l feliciți pe micuț că te-a întrebat (ca să-l încurajezi să-ți mai pună și-n viitor întrebări d-astea, dacă n-ai făcut infarct după prima), apoi să-l anchetezi de unde a auzit el cuvântul ăsta și în ce context, ca să vezi în ce cercuri de colegi/prieteni se învârte el și dacă e cazul să-i schimbi grădinița sau să-ți schimbi locuința într-o zonă cu mai mult ozon. N-ai voie să-i răspunzi pe ocolite, ambiguu, cum că ”lula” e ceea ce au bărbații ”acolo jos”, pentru că el ar putea crede că-i vorba de damigeana cu vin din beci. Este interzis să-i spui că lula-i brebenel, sau cocoșel, sau clopoțel. Lula-i penis, dragul meu, cică așa tre' să-i spui, pe nerăsuflate. Dar cum e lesne de așteptat, minorul va dori lămuriri, ca în cazul real de mai jos:

-Mami, ce-nseamnă ”lulă”?
-Ăăăă...unde ai auzit tu cuvântul ăsta urât, puișor?
-La grădi. Dar cum se zice frumos la ”lulă”, mami?
-Penis.
-Și ce-i penisul, mami?
-Cocoșelului tău i se spune științific ”penis”.
-Deci ”lulă” e urât și se zice la țară?
-Ăăăă...cam așa ceva.

Peste o săptămână, bunica îl ia pe micuț de la grădi și pe drum spre casă se lasă înduplecată să cumpere înghețată Twister. În timp ce bunica își savurează înghețata, preșcolarul exclamă candid:

-Buni, înghețata asta seamănă cu o ”lulă”. Dar noi nu vorbim urât ca la țară, noi spunem ”penis”, care înseamnă ”cocoșel”.

Mânca-l-ar bunica pe el!